joi, 30 iulie 2020

Lect. univ. dr. Mihaela Gheorghiu: Comportamentul cuantic al apei în celulele noastre. Structurile piramidale din trupul nostru și Efectul de piramidă

Este greu de explicat în profunzime, dar şi cu claritate, funcţionarea mecanismelor renale, în întreaga lor complexitate. Este un demers cu atât mai dificil, cu cât există structuri anatomice şi histologice care sunt evidenţiate, dar sunt încă incomplet înţelese funcţional.


Ori, în condiţiile în care anatomia şi fiziologia renală au multe unghere necunoscute, cum poţi să înţelegi corect modul în care se îmbolnăveşte rinichiul? Şi totuşi…. Uneori, este important să pui nişte întrebări corecte. Asta înseamnă că un fenomen ţi-a stârnit curiozitatea. Poate ai întrezărit un răspuns, dar nu te ajută datele experimentale, tehnologia. Riscul de a cădea în capcana pseudoştiintei este mare.
Vom discuta câteva aspecte esenţiale despre rinichi şi despre apă. Fiecare dintre cei doi rinichi este format din aproximativ un milion de nefroni. Aceştia sunt consideraţi unităţile anatomice şi funcţionale ale rinichiului respectiv. Fiecare nefron are două componente: un glomerul, la care este conectat un tub lung, pe anumite zone sinuos, pe altele drept. Glomerulul are un ghem de vase subţiri, capilarele glomerulare, prin care sângele este filtrat. Aceste site capilare au „ochiuri” destul de largi, încât sângele „pierde” multă apă şi multe oligoelemente, alături de compuşii toxici. Tubul primeşte deci apă şi sodiu, potasiu, aminoacizi, glucoză, magneziu, compuşi esenţiali, pe care nefrocitele, celulele care formează tubul, se grăbesc să-i reabsoarbă şi să-i trimită înapoi în sânge.
Aici se nasc nişte întrebări.
Cum de sunt glomerulii renali nişte structuri atât de „imperfecte”?
Adică de ce „scapă” atât de multă apă la filtrare, încât de la tubul contort proximal şi până în tubii colectori toate nefrocitele „muncesc” pentru a o reabsorbi?
Nu era mai simplu să ajustezi filtrul glomerular, decât să inventezi mecanisme fabuloase prin ingeniozitatea lor, ca ultrafiltrarea în contracurent?
Nu era mai simplu „să strângi” puţin filtrul glomerular, decât să creezi pompe care ajustează permanent concentraţia electroliţilor şi, automat, induc reabsorbţia apei, prin consum energetic?
Decât să creezi structuri complexe şi fascinante precum sunt aquaporinele, cu care să populezi membranele nefrocitelor?
Cu siguranţă, punând întrebări în această cheie, ar fi fost mult mai simplu să fim înzestraţi cu un alt model de glomeruli.
Cheia în care se pun însă întrebările de mai sus este una falsă. Sau nepotrivită. Pentru că ne induce o imagine nereală, grosieră, despre apă şi proprietăţile sale minunate. Pentru că ne obligă să acceptam apa ca fiind o masă amorfă, „oarbă”, care nu face altceva decât să urmeze pasiv jocurile de osmolaritate, create cu atâta fineţe şi sacrificiu energetic.
Cu siguranţă, realitatea este alta. Apa nu părăseşte rinichiul având aceleaşi proprietăţi cu care a intrat. În rinichi nu are loc doar curăţarea sângelui, ci şi o îmbunătăţire a calităţii apei care se întoarce din rinichi în sânge.
Cum se petrece acest fenomen? Vom răspunde prin rezultate experimentale şi, acolo unde acestea nu există, prin deducţia unor manifestări impuse de legile fizicii.
Să ne ocupăm mai întâi de aquaporine, canalele de apă care populează atât de bogat tubii nefronului. Aquaporinele asigură un transport rapid, ieftin energetic, regulat şi selectiv şi nu obligatoriu dependent de variaţiile osmolarităţii. Ele sunt foarte bine reprezentate numeric în celulele în care este nevoie de un transport rapid al apei (rinichi, glande salivare şi plămâni, în mod special).


Aspectul cristalografic particular al diferitelor tipuri de aquaporine le aseamănă cu nişte clepsidre, care prezintă zone multiple de îngustare (situsuri de constricţie).

Măsurarea diametrului canalului pentru apă în aceste situsuri de constricţie a creat o mare bulversare în rândul oamenilor de ştiinţă. În aquaporine, acest diametru este de 2.8 Å, mult sub diametrul unei molecule de apă, care depăşeşte 3 Å. Adică molecula de apă „se cam chinuie” să traverseze această zonă de constricţie. Măsurătorile efectuate au dovedit însă că printr-o aquaporină trec 109-1010 molecule de apă/secundă!!!
Cum reuşesc să treacă atât de multe molecule, fără să întârzie considerabil în zonele de constricţie???
Explicaţia este dată de comportamentul cuantic al apei, care este o moleculă mică, cu greutate moleculară în jur de 18 Da, mult sub limita de 25 kDa pentru care, în 2019, s-a confirmat comportament dual undă/particulă, atunci când molecula este necesar să traverseze o barieră energetică.
Deci moleculele de apă traversează aquaporinele din trupul nostru prin tunneling cuantic!
Este necesar să ne mai imaginăm că grosimea medie a membranei celulare este de ordinul câtorva nanometri, deci aceasta este distanţa pe care este necesar să o parcurgă molecula de apă când traversează clepsidra numită aquaporină, pentru a ajunge în interstiţiul renal şi, înapoi, în sânge. Astfel de structuri nanodimensionale au efect structurant, ordonator, asupra moleculelor de apă, care polimerizează în forme geometrice regulate şi capătă proprietăţi informaţionale speciale, doar prin simpla traversare a acestor nanotuburi.
Actual, sunt fabricate pe scară industrială largă nanonstructuri de carbon care ordonează şi coerentizează atomi, molecule şi unde electromagnetice şi constituie dispozitive din ce în ce mai folosite în medicină şi biologie.
Iată însă că Viul este înzestrat de milioane de ani cu astfel de structuri ordonatoare. Exemplul dat de aquaporine este doar unul dintre fenomenele profunde şi greu de anticipat care se petrec în rinichi şi care conferă alte proprietăţi apei care îi părăseşte.
O altă manifestare neexplicată funcţional până acum este prezenţa în rinichi a unor structuri piramidale multiple: piramidele mari Malpighi şi piramidele mici Ferrein. În toate aceste piramide se găsesc şi funcţionează toate componentele tubilor nefronului: tubii contorţi, ansele Henle şi tubii colectori, în care urcă şi coboară lichid, adică apă şi electroliţi. În care funcţionează aquaporine şi pompe ionice. În jurul cărora urcă şi coboară sânge, în interiorul cărora se sincronizează şi se desincronizează celule.
Despre efectul de piramidă, amplificator de energie, se vorbeşte de mult timp, dar nu a putut fi găsită o explicaţie ştiinţifică pentru el. Motiv pentru care „a fost aruncat” în domeniul pseudoştiinţei.
Iată însă că, în 2018, o echipă internaţională de cercetători a investigat răspunsul electromagnetic al Marii Piramide de la Gizeh la stimularea cu unde radio, cu lungimi de undă între 200-600 m. S-a obţinut un răspuns pe măsură, vizualizat în diagramele de mai jos: în condiţii de rezonanţă, piramida poate să concentreze energie electromagnetică în camerele inferioare şi sub bază.


Balezin M et al., Electromagnetic properties of the Great Pyramid: First multipole resonances and energy concentration, Revista de Fizică Aplicată 124, 034903 (2018);
https://doi.org/10.1063/1.5026556

Această observaţie i-a făcut pe cercetători să-şi propună să confecţioneze nanoparticule de formă piramidală, capabile să amplifice energia electromagnetică şi să funcţioneze în domeniul optic.
Să fie oare întâmplătoare existenţa unor astfel de structuri piramidale în rinichiul nostru? Sau în creier (straturile de neuroni piramidali din cortexul cerebral)?
Cercetătorii se gândesc „să copieze” Marea Piramidă în scara nano şi să utilizeze proprietăţile ei de amplificator energetic. Dar în trupul nostru şi în toată existenţa terestră există o structură nano (subnano) piramidală, cu baza triunghiulară şi cu forma de tetraedru regulat, considerată a fi esenţa vieţii. Molecula de apă.

http://www.yogaesoteric.net/content.aspx?lang=RO&item=24353

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Robert F. Kennedy Jr., acuzații grave la adresa lui Bill Gates : Mii de copii paralizați și sterilizați !

by Iosefina Pascal Posted on April 14, 2020 “ Vaccinurile, pentru Bill Gates, reprezinta filantropie strategică care alimentează numeroas...