joi, 5 aprilie 2018

Un Ierusalim al kitsch-ului

de Michael Lesher

Karl Marx scria că atunci când evenimentele istorice se repetă, apar „prima dată ca o tragedie, a doua oară ca o farsă”. Dacă sângeroasa cucerire israeliană a Ierusalimului de Est în 1967 (inclusiv expulzarea în masă a palestinienilor ce i-a urmat) a fost o tragedie, cum pot numi cel mai recent capitol din degradarea locului pe care rugăciunile noastre îl numesc „orașul sfânt”?
Ocuparea Ierusalimului de Est și a restului Cisiordaniei a fost mereu urâtă – ocupațiile nu pot fi altfel niciodată – dar astăzi, la 50 de ani de la prima salvă trasă, avem în fața ochilor o parodie a tragicelor sale începuturi. În locul lui Lyndon Johnson îl avem pe Donald Trump; în locul lui Moshe Dayan o avem pe Tzipi Hotovely; în locul farmecelor lui Abba Eban avem lăudăroșeniile bădărane ale unui prim-ministru ce a fost numit în public „un mincinos, un pungaș și un escroc” până și de fostul bodyguard de club care acum este ministrul Apărării.
Cât despre războiul din iunie în sine? În reluarea kitsch-oasă ce a rulat pe data de 6 decembrie 2017, tropăitul de odinioară al armatei israeliene pe străzile Ierusalimului a părut un ecou surd față de pretenția că acest măreț oraș nu este altceva decât „capitala” unui regim dedicat apartheidului în Teritoriile Ocupate.
Ah, Ierusalime! Ce vorbe sunt îndeajuns de îndoliate pentru a-ți deplânge ocara?
Dacă a fost ceva cu adevărat istoric în legătură cu flegma proiectată de Donald Trump în obrazul legii internaționale în decembrie anul trecut, este prăpastia ticăloșiei în care s-au coborât rabinii ortodocși pentru a lăuda gestul. Jonathan Sacks, fost rabin-șef al Marii Britanii a jubilat că Ierusalimul de Est sub guvernare israeliană este „unul dintre puținele locuri din Orientul Mijlociu în care evreii, creștinii și musulmanii se pot ruga în libertate, siguranță și pace”. În realitate, una dintre primele acțiuni ale Israelului ca putere de ocupație a fost distrugerea întregului Cartier Marocan, inclusiv o moschee străveche, pentru ca evreii să aibă mai mult loc de rugăciune la Zidul Vestic; iar hărțuirea violentă a credincioșilor musulmani palestinieni ce merg să se roage la Al-Aqsa este o realitate cât se poate de documentată.
În ceea ce privește Uniunea Ortodoxă, aceasta și-a adus aportul binecuvântând vorbele lui Trump ca fiind împlinirea „mileniilor” de rugăciuni evreiești pentru „întoarcerea în Ierusalim.” Dar orice elev ortodox știe că această „întoarcere” trebuie să coincidă cu venirea lui Mesia – așa că Uniunea Ortodoxă fie este pregătită să accepte că un ne-evreu slugarnic și libidinos este Cel Uns, fie rabinii trebuie să mai treacă puțin pe la clasa întâi, că au omis niște elemente de bază ale educației religioase evreiești.
În orice caz, e greu de spus care e ofensa cea mai dureroasă: unda verde acordată de Trump ocupației brutale a pământului sacru sau falsificarea rabinică a secolelor de tânjire evreiască pentru un Ierusalim eliberat de opreliști temporale și deschis tuturor.
Remember
Propria-mi experiență privind Ierusalimul ocupat este cea a unui vizitator, dar știu prea bine cum propagandiștii ocupației și-au servit interesele pervertind poezia religioasă în retorică șovinistă. La numai 9 ani cât aveam când trupele israeliene luau cu asalt Orașul Vechi, am luat cunoștință de cucerirea Ierusalimului prin tatăl meu, care a vizitat Israelul după război ca parte din echipa senatorului Birch Bayh. A adus de acolo un disc cu înregistrarea Festivalului de Cântec Israelian din 1967, care avusese loc cu numai 3 săptămâni înainte de asaltul IDF-ului asupra Cisiordaniei. Spectacolul a culminat cu o nouă melodie evreiască intitulată „Ierusalimul de aur” – cerută special pentru acel eveniment de către primarul Ierusalimului de Vest, Teddy Kollek, după cum aveam să aflu mai târziu – și interpretată memorabil de vocea tânără și dulce a lui Shuli Natan.
Deși versurile compozitoarei Naomi Shemer erau o pastișă neglijentă unor tropi biblici, încoronată de un vers plagiat dintr-un poem al lui Yehuda ha-Levi (se pare că a furat și mare parte din linia melodică), „Ierusalimul de aur” a electrificat publicul și tinerele mele urechi extaziate de ceea ce părea a fi o revelație: era de parcă limba profeților israeliți renăscuse în timpul vieții mele.
Spre falimentul credinței voastre
Astăzi – 50 de ani mai târziu și poate ceva mai înțelept – știu diferența dintre sentimentul religios și exploatarea sa vulgară. Ca evreu credincios, știu ce înseamnă să stau cu fața spre Ierusalim când mă rog – nu pentru că sunt atașat de sacrificiile animale ce au aveau loc în străvechiul Templu, ci pentru că vreau să îmi leg rugăciunile de aspirațiile tuturor strămoșilor mei, să-mi unesc vocea cu întreaga dramă a istoriei evreiești. Și deoarece știu asta, știu și cât de obscen este să convertești astfel de aspirații într-un apel pentru cucerire militară.
Și vreau să urlu la rabinii ortodocși care, dimpreună cu cei mai slinoși fundamentaliști creștini ai Americii, se laudă acum că au fost „vârful lancei” lobby-ului din spatele declarației lui Trump: Nu vedeți că distrugeți însăși lucrurile pe care pretindeți că le apărați? Nu vedeți cum cu cât faceți plecăciuni mai adânci în fața lui Trump, cu atât vă demonstrați servilismul față de puterea crudă? Nu vedeți cum cu cât bateți mai tare în tobele războiului, încurajând și mai multă violență împotriva palestinienilor, cu atât atrageți mai mult atenția asupra falimentului credinței voastre? „Vârful lancei”? Mai degrabă fundul bivolului.
Militarismul și puterea desfigurează tot ce ating și era inevitabil ca Naomi Shemer, corupând o tradiție biblică, avea să corupă până și propria-i versiune. După războiul din iunie 1967, a adăugat o strofă triumfală „Ierusalimului de aur”, fără măcar să menționeze distrugerea proprietății – și vieții – palestiniene, ce marca confiscarea israeliană a acelor îndelung râvnite „puțuri și fântâni” chiar în momentul în care cuvintele festive ale lui Shemer erau scrise.
Dar adevărata frumusețe supraviețuiește kitsch-ului. Ultimele vorbe ale poemului furate de Shemer pentru refrenul său nu au rezonat în mine mai profund decât astăzi. Preluând lamentația lui Ieremia (9:10-11) pentru un Ierusalim pe care și-l imagina golit de orice altceva cu excepția urletelor animalelor deșertului, Yehuda ha-Levi scria, „Pentru a-ți plânge degradarea sunt precum șacalii; dar când visez la reîntoarcerea ta din captivitate, sunt o harpă pentru cântecele tale”.
Ierusalimul, desfigurat de două ori
Astăzi, Ierusalimul este pângărit de o ocupație militară – o desfigurare dublu dizgrațioasă deoarece este camuflată în mantaua iudaismului. Astăzi, evreii religioși nu pot decât să urle îndurerat precum șacalii, în fața cinismului liderilor lor religioși și coruperii unui ideal sacru. Dar în visele mele, încă văd orașul sfânt precum Isaia tânjea odată să îl vadă: un loc în care toți oamenii călătoresc liberi pentru a învăța un nou și binecuvântat mod de viață, în care „niciun neam nu va mai ridica sabia împotriva altui neam și nu vor mai învăța războiul”.
yogaesoteric
5 aprilie 2018

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu