luni, 16 octombrie 2017

Anii adolescenţei [lui IIsus] - din CARTEA URANTIA , cap 127.

(1395.1) 127:0.1 ÎN PRAGUL adolescenţei sale, Iisus s-a întâmplat să fie capul unei familii numeroase, precum şi unicul ei sprijin. În câţiva ani de la moartea tatălui său, toate proprietăţile lor fuseseră vândute. Pe măsură ce trecea timpul, el a devenit din ce în ce mai conştient de preexistenţa sa; în acelaşi timp, el a început să înţeleagă şi mai bine că el se încarnase pe pământ anume cu scopul de a-l revela pe Tatăl său din Paradis copiilor oamenilor.
(1395.2) 127:0.2 Nici un adolescent, care a trăit sau va trăi pe această lume sau pe orice altă planetă, nu a avut sau nu va avea niciodată de rezolvat probleme mai grele sau de descâlcit dificultăţi mai complexe. Nici un tânăr al Urantiei nu va fi vreodată chemat să treacă prin mai multe conflicte chinuitoare sau situaţii dificile decât a îndurat Iisus pe durata acelei perioade încordate cuprinse între anul său al cincisprezecelea şi cel de-al douăzecilea.
(1395.3) 127:0.3 După ce a cunoscut experienţa efectivă a trăirii acestei adolescenţe pe o lume copleşită de rău şi zbuciumată de păcat, Fiul Omului a dobândit o cunoaştere experienţială deplină a vieţii tinerilor din toate tărâmurile Nebadonului. El a devenit astfel, pentru totdeauna, refugiul plin de înţelegere al adolescenţilor abătuţi şi nedumeriţi de toate vârstele şi de pe toate lumile universului local.
(1395.4) 127:0.4 Lent, dar sigur, şi prin experienţă efectivă, Fiul divin câştigă dreptul de a deveni suveranul universului său, conducătorul suprem şi incontestabil al tuturor inteligenţelor create de pe toate lumile universului local, refugiul înţelegător al fiinţelor de toate vârstele, oricare ar fi înzestrarea lor şi gradul experienţei lor personale.
(1395.5) 127:1.1 Fiul întrupat a trecut prin stadiul de bebeluş, şi a avut o copilărie fără istorie. El a ieşit apoi din dificila şi chinuitoarea perioadă de tranziţie dintre copilărie şi tinereţe - el a devenit Iisus adolescentul.
(1395.6) 127:1.2 În acel an, el a atins deplina sa statură fizică. El era un tânăr viguros şi atrăgător. El a devenit tot mai sobru şi mai serios, rămânând însă amabil şi plin de compasiune. Ochii săi erau binevoitori, dar iscoditori; surâsul său era întotdeauna îmbietor şi liniştitor. Vocea sa era melodioasă, dar plină de autoritate; salutul său era cordial, dar fără afectare. Întotdeauna, chiar şi cu prilejul contactelor celor mai obişnuite, se părea că se manifesta simţitor o dublă natură: natura umană şi natura divină. La el s-a vădit întotdeauna această combinare de prieten plin de compasiune şi de maestru cu autoritate. Aceste trăsături ale personalităţii sale au început să se manifeste de timpuriu, încă din adolescenţa sa.
(1395.7) 127:1.3 Acest tânăr bărbat puternic şi voinic din punct de vedere fizic a dobândit deopotrivă deplina măsură a intelectului său omenesc, nu deplina experienţă a gândirii umane, ci deplina aptitudine pentru o astfel de dezvoltare intelectuală. El avea un corp sănătos şi bine proporţionat, o minte ascuţită şi analitică, dispoziţii binevoitoare şi pline de compasiune, un temperament întrucâtva fluctuant, dar dinamic. Acest ansamblu începea să alcătuiască o personalitate puternică, frapantă şi atrăgătoare.
(1396.1) 127:1.4 Cu timpul, el a devenit tot mai dificil de înţeles pentru mama lui şi pentru fraţii şi surorile lui; ei se împiedicau de spusele sale şi interpretau greşit faptele sale. Cu toţii erau incapabili să înţeleagă viaţa fratelui lor mai mare, deoarece mama lor le dăduse de înţeles că el era destinat să devină eliberatorul poporului iudeu. După ce au primit de la Maria aceste indicaţii ca secrete de familie, imaginaţi-vă confuzia lor atunci când Iisus a dezminţit cu francheţe toate asemenea idei şi intenţii.
(1396.2) 127:1.5 Simon a intrat la şcoală în acel an, iar familia a fost obligată să mai vândă o casă. Iacob a luat atunci asupra sa sarcina de a le instrui pe cele trei surori ale sale, din care două erau destul de mari pentru a începe să studieze serios. Îndată ce Rut a crescut, ea a fost luată în primire de Miriam şi de Marta. De obicei, fetele din familiile iudee primeau puţină învăţătură, dar Iisus susţinea (şi mama sa era de acord cu el) că fetele trebuiau să meargă la şcoală ca şi băieţii; întrucât şcoala sinagogii nu vroia să le ia, ei nu aveau altă soluţie decât să se ocupe, special pentru ele, de învăţătura lor acasă.
(1396.3) 127:1.6 În tot acest an, Iisus nu s-a îndepărtat prea mult de la masa lui de tâmplărie. Din fericire, el avea mult de lucru, şi tot ce executa avea o calitate atât de înaltă încât nu stătea niciodată, chiar şi atunci când se găsea puţin de lucru în ţinutul acela. În anumite momente, Iisus avea atâtea de făcut că îl ajuta şi Iacob.
(1396.4) 127:1.7 La sfârşitul acelui an, el aproape că hotărâse ca după ce îi va creşte pe fraţii şi pe surorile lui şi îi va vedea căsătoriţi, se va apuca de slujba sa publică în calitate de maestru al adevărului şi de revelator al Tatălui ceresc în lume. El ştia că nu va deveni Mesia iudeu cel aşteptat şi a tras concluzia că era inutil să discute aceste subiecte cu mama sa. El s-a decis s-o lase să nutrească toate ideile de care îi vorbise, întrucât tot ceea ce zisese el în trecut nu o atinsese decât puţin sau deloc; el îşi amintea că tatăl său nu putuse niciodată zice ceva care să o poată face să-şi schimbe ideea. Începând din anul acesta, el a vorbit tot mai puţin despre aceste probleme cu mama sa ori cu alte persoane. Misiunea sa era atât de specială că nimeni în lume nu putea să îi dea sfaturi referitoare la îndeplinirea ei.
(1396.5) 127:1.8 Deşi tânăr, el era un adevărat tată pentru familia sa. El îşi petrecea fiecare dintre orele sale libere cu fraţii şi surorile lui, şi aceştia îl iubeau sincer. Mama sa se întrista văzându-l ostenindu-se atâta, zi de zi, la masa de tâmplar pentru a câştiga traiul familiei, în loc să se afle în Ierusalim, potrivit planurilor pe care le întocmiseră cu atâta afecţiune, pentru a studia cu rabinii. Deşi erau multe lucruri privitoare la fiul ei pe care Maria nu le putea înţelege, ea îl iubea totuşi, şi ceea ce aprecia cel mai mult era voinţa cu care acesta purta responsabilitatea căminului.
(1396.6) 127:2.1 Cam în această perioadă, a fost foarte multă agitaţie, mai ales în Ierusalim şi în Iudeea, în favoarea unei rebeliuni contra plăţii impozitelor către Roma. A luat fiinţă un puternic partid naţionalist, ai cărui membrii au fost numiţi zeloţi. Spre deosebire de farisei, zeloţii nu voiau să aştepte venirea lui Mesia. Ei propuneau să împingă lucrurile până la ultima limită printr-o revoltă politică.
(1396.7) 127:2.2 Un grup de organizatori din Ierusalim a sosit în Galileea şi a obţinut succese până în momentul în care a atins Nazaretul. Când ei au venit să-l vadă pe Iisus, acesta i-a ascultat cu atenţie; el a pus o mulţime de întrebări, însă a refuzat să se alăture partidului. El nu voia să dezvăluie toate motivele care îl împiedicau să adere la el, iar refuzul său a avut ca efect îndepărtarea de zeloţi a multora dintre tinerii săi tovarăşi din Nazaret.
(1397.1) 127:2.3 Maria a făcut tot ce i-a stat cu putinţă pentru a-l determina să se înscrie, însă ea nu a putut să-l facă să se clintească de pe poziţia lui. Ea a mers până într-acolo încât să îi dea de înţeles că refuzul său de a îmbrăţişa cauza naţionalistă, aşa cum îi poruncea ea, era unul de nesubordonare, o violare a făgăduinţei făcute la reîntoarcerea lor de la Ierusalim de a fi supus părinţilor lui. Ca răspuns la această insinuare, el doar şi-a pus pe umărul ei o mână binevoitoare, a privit-o în faţă şi i-a zis: „Mamă, cum ai putut?” Şi Maria şi-a retras afirmaţia.
(1397.2) 127:2.4 Unul dintre unchii lui Iisus (Simon, fratele Mariei) se alăturase deja grupului şi devenise mai târziu un cadru al secţiunii galileene. Vreme de mai mulţi ani, s-a produs o răcire a relaţiilor dintre Iisus şi unchiul său.
(1397.3) 127:2.5 Dezordinea a început să mocnească în Nazaret. Atitudinea lui Iisus în această chestiune avusese ca rezultat crearea unei sciziuni în tineretul iudeu al oraşului. Aproximativ o jumătate se alăturase organizaţiei naţionaliste; cealaltă jumătate a început să formeze un grup potrivnic de patrioţi temperaţi, aşteptându-se ca Iisus să îşi asume conducerea. Ei au fost stupefiaţi atunci când el a refuzat onoarea pe care i-o făceau, invocând ca scuză grelele sale responsabilităţi familiale, care erau înţelese de toţi. Situaţia s-a complicat şi mai mult atunci când, puţin după aceea, s-a înfăţişat Isac, un bogat iudeu cămătar al gentililor, care a propus ca familia lui Iisus să fie întreţinută în cazul în care acesta ar vrea să-şi lase uneltele şi să se pună în fruntea acestor patrioţi din Nazaret.
(1397.4) 127:2.6 Iisus, care pe atunci abia de avea şaptesprezece ani, se confrunta cu una dintre situaţiile cele mai delicate şi mai dificile de la începutul vieţii sale. Le este întotdeauna greu liderilor spirituali să se pronunţe cu privire la chestiunile patriotice, mai ales când asupritorii străini care percep impozitele vin să le complice. Era de două ori adevărat în acest caz, din moment ce religia iudaică era implicată în toată această agitaţie contra Romei.
(1397.5) 127:2.7 Poziţia lui Iisus era făcută şi mai delicată de faptul că mama sa, unchiul său şi chiar şi tânărul său frate Iacob, îl îndemnau cu toţii să se alăture cauzei naţionaliste. Toţi iudeii mai buni din Nazaret se înscriseseră, iar tinerii care nu erau alăturaţi la mişcare erau toţi gata să se angajeze de îndată ce Iisus s-ar răzgândi. El nu avea decât un singur sfătuitor înţelept în tot Nazaretul, bătrânul său maestru chazanul, care l-a sfătuit cu privire la replica pe care s-o dea comitetului de cetăţeni din Nazaret când aceştia ar veni să-i ceară răspunsul la apelul public care fusese făcut. În cursul tinereţii sale, aceasta a fost într-adevăr prima dată când Iisus a recurs cu bună ştiinţă la o strategie publică. Până atunci, el contase întotdeauna pe o sinceră expunere a adevărului pentru a lămuri situaţia, dar acum nu putea să proclame întregul adevăr. El nu putea să dea de înţeles că era mai mult decât un om; el nu putea să destăinuiască ideea sa despre misiunea care îl aştepta când va atinge o maturitate mai deplină. În ciuda acestor restricţii, fidelitatea sa religioasă şi loialitatea sa naţională erau direct provocate. Familia sa era cuprinsă de nelinişte, tinerii săi prieteni erau divizaţi, şi tot contingentul iudeu al oraşului era în fierbere. Şi să mai zici că el era răspunzător de toate acestea! Şi cât de departe fusese de orice intenţie de a pricinui vreun necaz de orice fel şi încă şi mai puţin o perturbare de soiul acesta.
(1397.6) 127:2.8 Trebuia să se facă ceva. Iisus trebuia să-şi facă cunoscută poziţia. El a făcut aceasta cu curaj şi cu diplomaţie spre satisfacţia multora, dar nu a tuturor. El s-a ţinut de pledoaria sa originară, susţinând că prima sa îndatorire era faţă de familia sa, că o mamă văduvă şi opt fraţi şi surori aveau nevoie de ceva mai mult decât de ceea ce se poate în mod simplu cumpăra cu bani - necesarul pentru viaţa materială - că ei aveau dreptul la supravegherea şi la îndrumarea unui tată, şi că în deplină cunoştinţă de cauză el nu putea să se lepede de obligaţia pe care un crud accident o făcuse să cadă asupra lui. El a felicitat-o pe mama sa şi pe cel mai vârstnic dintre fraţii săi mai mici pentru a fi dispuşi să-l elibereze, dar el a repetat că fidelitatea în memoria tatălui său îi interzicea să-şi părăsească familia, oricare ar fi sumele primite pentru viaţa sa materială. Cu această ocazie, el şi a făcut afirmaţia sa de neuitat că „banii nu pot să iubească”. În cursul acestei cuvântări, Iisus a făcut mai multe aluzii învăluite la „misiunea vieţii sale”. El a explicat că, indiferent de faptul că ea ar putea fi sau nu compatibilă cu militarismul, el renunţase la ea precum şi la orice altceva din viaţa sa pentru a-şi putea îndeplini cu fidelitate datoria sa faţă de ai lui. Fiecare om din Nazaret ştia că el era un bun tată de familie, şi acesta era un lucru atât de apropiat de inima oricărui iudeu de familie bună încât pledoaria sa a găsit un răspuns favorabil în inima multora dintre auditorii lui. Unii dintre cei care nu erau în aceleaşi înclinaţii au fost dezarmaţi de cuvântarea rostită de Iacob în acele momente, deşi ea nu a figurat în program. Chiar în ziua aceea, chazanul îl pusese pe Iacob s-o repete şi s-o rostească, dar acesta era secretul lor.
(1398.1) 127:2.9 Iacob a afirmat că el era sigur că Iisus va ajuta la eliberarea poporului de îndată ce el, Iacob, va fi destul de matur pentru a-şi asuma responsabilitatea familiei. Dacă ei ar consimţi să îi îngăduie lui Iisus „să rămână cu noi pentru a fi tatăl şi educatorul nostru, familia lui Iosif nu va oferi numai un conducător, şi în curând veţi avea cinci naţionalişti loiali, căci nu suntem noi cinci băieţi care cresc şi vor să iasă de sub tutela fratelui nostru tată pentru a servi naţiunea noastră?” Băiatul a pus astfel într-un mod destul de fericit capăt unei situaţii foarte încordate şi ameninţătoare.
(1398.2) 127:2.10 Criza era terminată pe moment, dar, în Nazaret, acest incident nu a fost uitat niciodată. Agitaţia a persistat; Iisus nu a mai beneficiat niciodată de o favoare unanimă. Divergenţele de opinie n-au fost niciodată complet aplanate. Complicată şi de alte evenimente ulterioare, această situaţie a fost unul dintre principalele motive pentru care Iisus s-a instalat la câţiva ani mai târziu în Capernaum. De atunci încolo, s-a menţinut în Nazaret o sciziune a simţământului faţă de Fiul Omului.
(1398.3) 127:2.11 În anul acela, Iacob şi-a primit diplomele şi s-a apucat să muncească ziua întreagă acasă, în atelierul de tâmplărie. El devenise un lucrător iscusit în mânuirea uneltelor şi s-a apucat la rândul său să confecţioneze juguri şi pluguri, în vreme ce Iisus începea să facă mai mult lucrarea de finisare a interioarelor precum şi lucrările delicate de prelucrare a lemnului pentru mobilă.
(1398.4) 127:2.12 În acel an, Iisus a progresat considerabil în organizarea minţii sale. Puţin câte puţin, el împăcase natura sa divină cu natura sa umană. El a realizat toată această organizare intelectuală prin forţa propriilor sale decizii şi cu singurul ajutor al Veghetorului interior, un monitor asemănător celui care a locuit în mintea tuturor muritorilor normali de pe toate lumile după manifestarea unui Fiu. Până acum nu s-a petrecut nimic supranatural în cariera acestui tânăr, cu excepţia vizitei unui mesager trimis de fratele său mai mare Emanuel, care i-a apărut o dată, în timpul nopţii, la Ierusalim.
(1398.5) 127:3.1 În cursul acestui an, toată proprietatea familiei, cu excepţia casei în care locuiau şi a grădinii, a fost lichidată. Ultima lor parcelă a proprietăţii din Capernaum (afară de o parte dintr-o altă proprietate) a fost vândută; ea era deja ipotecată. Preţul obţinut a servit la plătirea impozitelor, la cumpărarea câtorva unelte noi pentru Iacob şi la plătirea unei părţi din vechea prăvălie familială de furnituri şi de reparaţii de lângă caravanserai. Iisus dorea acum să răscumpere această prăvălie, căci Iacob era destul de mare pentru a lucra în atelierul casei şi pentru a o ajuta pe Maria prin casă. Eliberat astfel pe moment de presiunea financiară, Iisus a decis să-l ducă pe Iacob la Paşti. Ei au urcat către Ierusalim cu o zi mai devreme, ca să fie singuri, trecând prin Samaria. În timp ce umblau, Iisus i-a povestit lui Iacob despre locurile istorice din drumul lor, aşa cum şi tatăl său îl învăţase pe el, în cursul unei călătorii asemănătoare, cu cinci ani mai înainte.
(1399.1) 127:3.2 Traversând Samaria, ei au văzut multe spectacole ciudate. În timpul acestei călătorii, ei au discutat mult despre problemele lor personale, familiale şi naţionale. Iacob era un tip de băiat foarte religios şi, cu toate că nu a fost întru totul de acord cu mama sa în legătură cu puţinul pe care el îl cunoştea despre planurile privitoare la opera capitală a vieţii lui Iisus, el aştepta cu nerăbdare momentul în care va fi capabil să-şi asume responsabilitatea familiei pentru a-i permite astfel lui Iisus să îşi înceapă misiunea. El aprecia foarte mult că Iisus îl adusese la Paşte, şi ei au discutat despre viitor ceva mai detaliat decât o făcuseră vreodată până atunci.
(1399.2) 127:3.3 În timpul traversării Samariei, Iisus a chibzuit mult, îndeosebi în Bethel şi la Fântâna lui Iacob, unde s-au oprit ca să bea apă. El a discutat cu fratele lui despre tradiţiile lui Avraam, ale lui Isac şi ale lui Iacob. El a contribuit mult la pregătirea lui Iacob pentru cele la care avea să fie martor în Ierusalim, căutând astfel să atenueze un şoc asemănător celui pe care el însuşi îl încercase cu prilejul primei sale vizite la templu. Dar Iacob nu era la fel de sensibil la unele dintre aceste privelişti. El a criticat maniera superficială şi dură în care unii preoţi îşi îndeplineau îndatoririle, dar în ansamblu el, a fost foarte încântat de şederea lui la Ierusalim.
(1399.3) 127:3.4 Iisus l-a dus pe Iacob în Bethania pentru masa de Paşti. Simon fusese îngropat cu strămoşii săi, şi Iisus a prezidat de Paşti peste comeseni ca un cap de familie, căci el adusese de la templu mielul pascal.
(1399.4) 127:3.5 După masa de Paşti, Maria s-a aşezat pentru a vorbi cu Iacob, în vreme ce Marta, Lazăr şi Iisus au discutat împreună până noaptea târziu. A doua zi, ei au asistat la slujbele templului, şi Iacob a fost şi el primit în comunitatea Israelului. În acea dimineaţă, pe când se opreau pe versantul Olivetului pentru a privi templul, Iacob şi-a exprimat admiraţia în timp ce Iisus contempla Ierusalimul în tăcere. Iacob nu putea înţelege comportamentul fratelui său. În seara aceea, ei s-au reîntors în Bethania, şi ar fi făcut cale întoarsă a doua zi, dar Iacob a insistat să se întoarcă ca să viziteze templul, explicând că vrea să îi asculte pe învăţători. Deşi motivul invocat a fost adevărat, în adâncul inimii sale, Iacob dorea să-l audă pe Iisus participând la dezbateri, aşa cum o auzise pe mama sa povestindu-i despre aceasta. Aşadar, ei s-au dus la templu şi au ascultat discuţiile, însă Iisus nu a pus întrebări. Totul îi părea atât de pueril şi atât de insignifiant minţii de om şi de Dumnezeu ce se trezea în el - nu putea decât să aibă milă de ei. Iacob a fost dezamăgit că Iisus nu a zis nimic. La întrebările sale, Iisus a răspuns doar atât: „Nu mi-a venit încă ceasul”.
(1399.5) 127:3.6 În ziua următoare, ei au făcut călătoria de întoarcere prin Ierihon şi prin valea Iordanului. Pe drum, Iisus a povestit multe lucruri, îndeosebi prima sa călătorie pe acest drum pe când avea treisprezece ani.
(1399.6) 127:3.7 La întoarcerea sa în Nazaret, Iisus a început să lucreze în vechiul atelier de reparaţii care aparţinea familiei şi a fost foarte fericit să poată întâlni zilnic atât de multe persoane din toate colţurile ţării şi din ţinuturile învecinate. Iisus iubea cu adevărat oamenii - oamenii de rând aşa cum sunt. În fiecare lună, el plătea rata de răscumpărare a atelierului şi, cu ajutorul lui Iacob, el a continuat să-şi întreţină familia.
(1399.7) 127:3.8 De mai multe ori pe an, când el nu avea vizitatori pentru lucru, Iisus continua să citească Scripturile de sabat la sinagogă şi explica adesea lecţia; dar alegea de obicei pasajele în aşa fel încât comentariile să fie inutile. El era priceput în ordonarea citirilor astfel încât pasajele se lămureau unul pe altul. De fiecare dată când avea timp, el nu ezita niciodată să-i ducă pe fraţii şi surorile lui în plimbări în natură în după-amiezile de sabat.
(1400.1) 127:3.9 În această epocă, chazanul a inaugurat un cerc de discuţii filozofice pentru tineri; aceştia se reuneau la domiciliul unor diverşi membri şi adeseori chiar la chazan acasă. Iisus a devenit un membru eminent al acestui grup. Pe această cale, el a putut recâştiga un pic din prestigiul local pe care îl pierduse în timpul recentelor controverse naţionaliste.
(1400.2) 127:3.10 Viaţa sa socială, deşi restrânsă, nu era totalmente neglijată. El avea mulţi prieteni foarte buni şi admiratori fervenţi printre tinerii şi tinerele din Nazaret.
(1400.3) 127:3.11 În septembrie, Elisabeta şi Ioan au venit să facă o vizită familiei din Nazaret. Ioan, după ce şi-a pierdut tatăl, avea intenţia de a se reîntoarce pe dealurile Iudeii pentru a se ocupa de agricultură şi de creşterea oilor, afară de cazul în care Iisus l-ar sfătui să rămână în Nazaret pentru a deveni tâmplar sau să facă vreun alt soi de muncă. Ioan şi mama sa nu ştiau că familia din Nazaret era practic lipsită de bani. Cu cât Maria şi Elisabeta vorbeau mai mult despre fiii lor, cu atât erau mai convinse că era bine ca cei doi tineri să muncească împreună şi să se vadă mai mult.
(1400.4) 127:3.12 Iisus şi Ioan au vorbit unul cu celălalt de multe ori şi au discutat câteva chestiuni foarte intime şi personale. La sfârşitul acestei vizite, ei s-au hotărât amândoi să nu se mai revadă până ce nu se vor putea întâlni în serviciul lor public, după ce „Tatăl ceresc îi va fi chemat” la lucru. Ioan a fost extrem de impresionat de ceea ce a văzut la Nazaret, şi a înţeles că el trebuia să se întoarcă la el acasă şi să muncească pentru a o întreţine pe mama lui. El a fost convins că va participa la misiunea vieţii lui Iisus, dar a înţeles că Iisus avea datoria de a se ocupa vreme de mai mulţi ani de sprijinirea familiei sale. Aşa că el a fost mult mai mulţumit să se întoarcă acasă, să aibă grijă de mica lor fermă şi de a răspunde nevoilor mamei sale. Ioan şi Iisus nu s-au mai revăzut niciodată până în ziua în care, pe malul Iordanului, Fiul Omului s-a înfăţişat pentru a fi botezat.
(1400.5) 127:3.13 În după-amiaza zilei de sâmbătă, 3 decembrie, anul acesta, moartea a lovit, pentru a doua oară, familia din Nazaret. Amos, frăţiorul lor, a murit din pricina unei febre foarte mari, după o săptămână de boală. După ce a traversat această perioadă dureroasă avându-l ca unic sprijin pe fiul ei mai mare, Maria a recunoscut pe deplin, în cele din urmă, că Iisus era adevăratul cap al familiei; şi el era într-adevăr un conducător de valoare.
(1400.6) 127:3.14 Vreme de patru ani, nivelul lor de viaţă scăzuse constant. De la an la an, ei se simţeau tot mai apăsaţi de sărăcie. Către sfârşitul acestui an, ei au înfruntat una din încercările cele mai grele ale luptelor lor înflăcărate. Iacob nu începuse încă să câştige bine, iar cheltuielile unei înmormântări adăugându-se la restul i-au cam descumpănit. Dar Iisus nu s-a mărginit la a spune mamei sale neliniştite şi îndurerate: „Mamă Maria, mâhnirea nu ne va ajuta; noi facem tot ce ne stă în putinţă, iar surâsul de mamă ar putea chiar să ne îndemne să facem şi mai bine. Zi după zi noi suntem întăriţi pentru aceste sarcini prin nădejdea de a avea înaintea noastră zile mai bune.” Optimismul său ferm şi practic era într-adevăr contagios; toţi copii trăiau într-o ambianţă în care se aşteptau lucruri şi vremuri mai bune. Şi acest curaj plin de speranţă a contribuit puternic la dezvoltarea unor caractere nobile şi puternice, în pofida sărăciei lor deprimante.
(1400.7) 127:3.15 Iisus poseda facultatea de a mobiliza eficient toate puterile mentale, sufleteşti şi corporale pentru sarcina imediată care era de îndeplinit. El putea să-şi concentreze mintea sa profund cugetătoare asupra singurei probleme pe care dorea s-o rezolve, iar această facultate, împreună cu răbdarea sa neobosită, îl făcea capabil să suporte cu seninătate încercările unei existenţe muritoare dificile - să trăiască ca şi cum l-ar „vedea pe Cel care este invizibil”.
(1401.1) 127:4.1 Din această epocă, Iisus şi Maria s-au înţeles mult mai bine. Ea îl considera mai puţin ca pe un fiu; el devenise pentru ea mai mult un tată pentru copiii ei. Viaţa de zi cu zi a familiei era plină de dificultăţi practice şi imediate. Ei nu vorbeau tot atât de frecvent despre opera vieţii sale, căci, cu timpul, toate gândurile lor au fost mutual consacrate întreţinerii şi educării familiei lor de patru băieţi şi trei fete.
(1401.2) 127:4.2 Încă de pe la începutul acestui an, Iisus o convinsese pe deplin pe mama sa să accepte metodele lui de instruire pentru copii - porunca pozitivă de a face bine în locul vechii metode iudaice care interzicea să faci ceva rău. La el acasă şi în timpul carierei sale de propovăduire publică a învăţăturii sale, Iisus s-a servit invariabil de forma pozitivă de îndemnare. Întotdeauna şi pretutindeni el zicea: „Faceţi lucrul acesta - voi ar trebui să faceţi lucrul acela.” El nu a folosit niciodată modul negativ de învăţământ derivat din străvechile tabuuri. El se abţinea de la a pune accent pe rău prin a-l interzice, în vreme ce proslăvea binele prin poruncirea facerii lui. În acest cămin, momentul rugăciunii sale era ocazia de a discuta despre tot ceea ce avea legătură cu bunăstarea familiei.
(1401.3) 127:4.3 Iisus a început să-i disciplineze cu înţelepciune pe fraţii şi surorile lui la o vârstă atât de fragedă încât el nu a fost niciodată nevoie să le dea multe pedepse pentru a asigura ascultarea lor promptă şi sinceră. Singura excepţie era Iuda faţă de care, în diferite împrejurări, Iisus a găsit ca fiind necesar să-i aplice unele sancţiuni pentru încălcările regulilor casei. În trei ocazii în care s-a socotit oportun ca Iuda să fie pedepsit pentru a fi violat în deplină cunoştinţă de cauză regulile de conduită ale familiei, ba chiar a şi mărturisit asta, pedeapsa sa a fost fixată printr-o decizie unanimă a copiilor mai vârstnici, şi aprobată de Iuda însuşi înainte de a-i fi aplicată.
(1401.4) 127:4.4 În timp ce Iisus era foarte metodic şi sistematic în tot ceea ce făcea, exista, de asemenea, în toate deciziile sale administrative, o odihnitoare supleţe de interpretare şi o adaptare individuală care îi impresiona pe toţi copiii prin spiritul de justiţie care îl însufleţea pe fratele lor tată. El nu îi pedepsea niciodată în mod arbitrar pe fraţii şi surorile lui. Imparţialitatea sa constantă şi consideraţia sa personală l-au făcut pe Iisus foarte îndrăgit de toată familia sa.
(1401.5) 127:4.5 Iacob şi Simon au crescut, încercând să-l imite pe Iisus în potolirea, prin persuasiune şi non-rezistenţă, a camarazilor lor belicoşi şi adesea nervoşi. Ei au reuşit aceasta destul de bine, dar, pe câtă vreme Iosif şi Iuda acceptau asemenea învăţături acasă, ei se grăbeau să se apere atunci când erau atacaţi de camarazii lor; îndeosebi Iuda viola spiritul acestor învăţături. Dar non-rezistenţa nu era o regulă a familiei. Violarea învăţăturilor personale nu comporta nici o sancţiune.
(1401.6) 127:4.6 În general, toţi copii, şi mai ales fetele, îl consultau pe Iisus cu privire la necazurile lor de copii şi se încredeau în el ca într-un tată plin de afecţiune.
(1401.7) 127:4.7 Crescând, Iacob a devenit un tânăr foarte cumpătat şi avea o fire echilibrată, dar nu avea tot atâtea tendinţe spirituale cât Iisus. El era un student mult mai bun decât Iosif. Acesta, deşi era un muncitor conştiincios, era şi mai puţin înclinat spre spiritualitate; Iosif era un om harnic, dar nu atingea nivelul intelectual al celorlalţi copii. Simon era bine intenţionat, dar prea visător. El şi-a întemeiat viaţa încetul cu încetul şi lucrul acesta a pricinuit multe griji lui Iisus şi Mariei, dar el a fost întotdeauna un băiat bun şi bine intenţionat. Iuda era un aţâţător şi cauza discordie. El avea ideile cele mai elevate dar avea o fire instabilă. Era tot atât de hotărât şi de dinamic ca şi mama sa, dar aceasta avea un simţ al măsurii şi o discreţie care îi lipseau mult lui Iuda.
(1402.1) 127:4.8 Miriam era o fată bine echilibrată şi ponderată, şi aprecia foarte mult lucrurile nobile şi spirituale. Marta gândea şi acţiona lent, dar ea era un copil foarte capabil şi demn de încredere. Micuţa Rut era raza de soare a căminului; deşi vorbea cu uşurinţă, ea avea o inimă cât se poate de sinceră. Ea de-a dreptul îl adora pe marele ei frate şi tată, dar ai ei nu o răsfăţau. Ea era un copil frumos dar nu tot atât de încântător ca Miriam, care era frumuseţea familiei, dacă nu a oraşului.
(1402.2) 127:4.9 Cu timpul, Iisus s-a străduit mult să modifice şi să facă mai puţin rigide învăţăturile şi practicile de familie referitoare la respectarea sabatului şi a multor altor rituri ale religiei. Maria îşi dădea asentimentul din toată inima faţă de toate aceste schimbări. Iisus devenise pe atunci şeful de necontestat al casei.
(1402.3) 127:4.10 În anul acela, Iuda a început să se ducă la şcoală, iar Iisus a fost obligat să-şi vândă harpa pentru a plăti aceste cheltuieli. Aşa a dispărut ultima dintre plăcerile sale recreative. Lui îi plăcea foarte mult să cânte la harpă când avea creierul obosit şi trupul ostenit, dar s-a consolat cu gândul că cel puţin harpa nu fusese luată de colectorii de impozite.
(1402.4) 127:5.1 Cu toate că Iisus a fost sărac, situaţia sa socială în Nazaret nu era în nici un fel compromisă. El se situa în primele rânduri ale tinerilor oraşului şi era foarte mult stimat de majoritatea tinerelor. Din moment ce Iisus era un atât de minunat exemplu de vigoare fizică şi intelectuală masculină, şi considerând reputaţia sa de călăuză spirituală, nu era ceva ciudat că Rebeca, fiica mai mare a lui Ezra, un bogat negustor şi negociator din Nazaret, s-a pomenit devenind încetul cu încetul îndrăgostită de acest fiu al lui Iosif. Ea şi-a mărturisit ataşamentul ei pentru Iisus mai întâi lui Miriam, sora lui, iar Miriam la rândul ei a discutat aceasta cu mama ei. Maria a fost foarte tulburată. Era ea pe punctul de a-şi pierde fiul, devenit în prezent capul indispensabil al familiei? Oare nu se va termina niciodată cu dificultăţile? Ce s-ar putea întâmpla pe urmă? Şi apoi s-a apucat să mediteze asupra efectului pe care l-ar avea căsnicia asupra carierei viitoare a lui Iisus. Câteodată, nu prea des, ea îşi amintea că Iisus era „un copil al făgăduinţei”. După ce au discutat despre această chestiune, Miriam şi Maria s-au decis să facă un efort pentru a pune capăt acestui lucru înainte ca Iisus să afle ceva, ducându-se de-a dreptul la Rebeca pentru a-i explica toată istoria şi pentru a o informa cinstit despre credinţa lor că Iisus era un fiu al destinului şi că el avea să devină o mare lider religios, poate chiar Mesia.
(1402.5) 127:5.2 Rebeca a ascultat cu atenţie; ea a fost fascinată de poveste şi s-a hotărât mai mult ca oricând să-şi încerce soarta cu un asemenea om ales de ea şi să împărtăşească cariera lui de conducător. Ea pleda (în sinea ei) că un asemenea om avea tot atât de multă nevoie şi de o soţie fidelă şi capabilă. Ea a interpretat eforturile Mariei de a o face să-şi schimbe hotărârea ca pe o reacţie naturală a temerii sale de a pierde capul şi singurul sprijin al familiei sale; dar, ştiind că tatăl său aproba atracţia ei pentru fiul tâmplarului, ea socotea pe drept cuvânt că el ar fi fericit să dea familiei un venit suficient pentru a compensa bine pierderea salariului lui Iisus. Când tatăl său a acceptat acest plan, Rebeca a mai avut şi alte întrevederi cu Maria şi Miriam. Nereuşind să obţină sprijinul lor, ea s-a încumetat să meargă direct la Iisus. Ea a făcut aceasta cu ajutorul tatălui ei, care l-a invitat pe Iisus la ei pentru a şaptesprezecea aniversare a Rebecăi.
(1403.1) 127:5.3 Iisus a ascultat cu atenţie şi cu simpatie toată această poveste, mai întâi de la tatăl Rebecăi, apoi de la Rebeca însăşi. El a răspuns cu blândeţe că nici o sumă de bani nu puteau înlocui obligaţia sa personală de a creşte familia tatălui său, de a „împlini cea mai sacră dintre îndatoririle omeneşti - fidelitatea faţă de propria carne şi faţă de propriul sânge”. Tatăl Rebecăi a fost profund emoţionat de cuvintele de devotament familial ale lui Iisus şi s-a retras din discuţie. Unica sa remarcă faţă de soţia sa, Maria, a fost aceasta: „Nu îl putem avea ca fiu; este prea nobil pentru noi.”
(1403.2) 127:5.4 Atunci a început întrevederea memorabilă cu Rebeca. Până atunci, Iisus făcuse prea puţină distincţie în relaţiile sale cu băieţii şi fetele, cu bărbaţii tineri şi cu femeile tinere. Mintea sa era în întregime prea mult ocupată cu problemele presante ale treburilor practice pământeşti şi prea intrigată de luarea în considerare a eventualei sale cariere cu privire la „treburile Tatălui său” pentru a fi considerat vreodată în mod serios consumarea dragostei personale în căsătoria omenească. Dar, în prezent, el se găsea în faţa unei alte probleme pe fiecare muritor trebuie s-o înfrunte şi s-o rezolve. Într-adevăr el a „fost pus la încercare în toate felurile aşa cum sunteţi şi voi înşivă”.
(1403.3) 127:5.5 După ce a ascultat cu atenţie, el a mulţumit sincer Rebecăi pentru admiraţia ce i-a exprimat-o şi a adăugat: „Aceasta mă va încuraja şi mă va mângâia în toate zilele vieţii mele.” El a explicat că nu era liber să aibă, cu o femeie, alte relaţii decât aceea de simplă consideraţie fraternă şi de pură prietenie. El a precizat că prima şi cea mai importantă îndatorire a sa era de a creşte familia tatălui său, că el nu putea lua în considerare căsătoria înainte ca aceea să fie îndeplinită; şi apoi a adăugat: „Dacă eu sunt un fiu al destinului, eu nu trebuie să îmi asum obligaţii de-o viaţă înainte ca destinul meu să se fi manifestat.”
(1403.4) 127:5.6 Rebeca a avut inima zdrobită. Ea a refuzat să fie consolată şi a stăruit pe lângă tatăl ei ca să părăsească Nazaretul până ce acesta a consimţit până la urmă să se instaleze la Sepphoris. În cursul anilor următori, Rebeca a răspuns întotdeauna, numeroşilor oameni care o cereau în căsătorie, că ea trăia cu un singur scop - ca să aştepte ora când acela care era pentru ea cel mai mare om care trăise vreodată îşi va începe cariera sa de maestru care propovăduieşte adevărul viu. Ea l-a urmat cu devotament prin anii frământaţi ai serviciului său public. Ea a fost prezentă (nezărită de Iisus) în ziua când el a intrat călare triumfal în Ierusalim, şi ea a stat în picioare „printre celelalte femei” de lângă Maria, în acea tragică şi fatală după-amiază în care Fiul Omului a fost atârnat pe cruce. Pentru ea precum şi pentru nenumăratele lumi de sus, el era „singurul cu desăvârşire demn de a fi iubit şi cel mai mare dintre zece mii”.
(1403.5) 127:6.1 Povestea dragostei Rebecăi pentru Iisus s-a răspândit în Nazaret şi mai târziu în Capernaum, aşa că, deşi în cursul anilor care au urmat, multe femei l-au Iubit pe Iisus, după cum şi bărbaţii îl iubeau, el nu a mai trebuit niciodată să refuze oferta personală de devotament a vreunei alte femei de bine. Începând din acest moment, afecţiunea umană pentru Iisus a fost mai mult de natura unei consideraţii respectuoase şi adoratoare. Bărbaţii şi femeile îl iubeau cu devoţiune pentru ceea ce era el, fără nici cea mai mică urmă de satisfacţie egoistă şi fără dorinţă de posesiune afectivă. Dar, vreme de mulţi ani, de fiecare dată când se povestea istoria personalităţii omeneşti a lui Iisus, se menţiona devoţiunea Rebecăi.
(1404.1) 127:6.2 Miriam, care cunoştea bine pasiunea Rebecăi şi ştia cum renunţase fratele ei chiar şi la dragostea unei frumoase fete (fără a realiza rolul pe care îl juca în această decizie cariera lui predestinată), a ajuns să-l idealizeze pe Iisus şi să-l iubească cu o emoţionantă şi profundă afecţiune ca pe un frate şi ca pe un tată.
(1404.2) 127:6.3 Cu toate că abia de-şi puteau permite, Iisus avea o stranie dorinţă de a merge la Ierusalim cu ocazia Paştelui. Cunoscând recenta sa experienţă cu Rebeca, mama sa l-a îndemnat cu înţelepciune să facă călătoria. Fără a fi cu totul conştient de asta, Iisus dorea mai ales să aibă un prilej de a vorbi cu Lazăr şi de a se întâlni cu Marta şi Maria. Pe lângă propria sa familie, el îi prefera şi pe aceştia trei.
(1404.3) 127:6.4 Făcând această călătorie la Ierusalim, el a mers prin Meguiddo, Antipatris şi Lydda, parcurgând, în parte, drumul urmat atunci când el fusese adus înapoi în Nazaret, la întoarcerea sa din Egipt. I-a luat patru zile ca să se ducă la Paşti şi să reflecteze mult la evenimentele trecute care avuseseră loc în Meguiddo şi în împrejurimi, câmpul de bătălie internaţional al Palestinei.
(1404.4) 127:6.5 Iisus a traversat Ierusalimul; nu s-a oprit decât pentru a privi templul şi mulţimea de vizitatori. El avea o stranie şi crescândă aversiune pentru acest templu construit de Irod şi de preoţimea sa aleasă din raţiuni politice. Mai presus de toate, el dorea să-i vadă pe Lazăr, pe Marta şi pe Maria. Lazăr avea aceeaşi vârstă cu a lui Iisus şi era în prezent cap de familie; în momentul acestei vizite, mama lui Lazăr fusese şi ea înmormântată. Marta era cu puţin mai mult de un an mai în vârstă decât Iisus, în vreme ce Maria era cu doi ani mai tânără. Iisus era idealul pe care toţi trei îl idolatrizau.
(1404.5) 127:6.6 În cursul acestei vizite, a avut loc una dintre manifestaţiile periodice de revoltă ale lui Iisus contra tradiţiei - exprimarea unui resentiment contra practicilor ceremoniale pe care Iisus le considera ca dând o falsă idee despre Tatăl său ceresc. Neştiind că Iisus avea să vină, Lazăr plănuise să celebreze Paştele cu prietenii într-un sat vecin, mai jos pe drumul Ierihonului. Iisus propunea să se celebreze sărbătoarea acolo unde erau, în casa lui Lazăr. „Însă” a zis Lazăr, „noi nu avem mielul pascal”. Şi atunci a început Iisus o disertaţie prelungită şi convingătoare pentru a arăta că Tatăl ceresc nu se interesa cu adevărat de aceste ritualuri copilăreşti şi lipsite de sens. După o rugăciune ferventă şi solemnă, ei s-au ridicat şi Iisus le-a spus: „Lăsaţi-i pe oamenii poporului meu cu minţile puerile şi întunecate să-l servească pe Dumnezeul lor aşa cum le-a poruncit Moise; este mai bine pentru ei să facă aşa, dar noi, care am văzut lumina vieţii, încetăm să ne mai apropiem de Tatăl nostru prin întunericul morţii. Să fim liberi în cunoaşterea adevărului iubirii eterne a Tatălui nostru.”
(1404.6) 127:6.7 În seara aceea, în amurg, toţi patru s-au aşezat şi au participat la prima sărbătoare a Paştelui care fusese vreodată celebrată fără mielul pascal de către iudeii pioşi. Pâinea fără plămadă şi vinul fuseseră pregătite pentru acest Paşte, iar Iisus le-a servit tovarăşilor săi aceste feluri de mâncare simbolice pe care le numea „pâinea vieţii” şi „apa vie”. Ei au mâncat conformându-se cu solemnitate învăţăturilor care tocmai fuseseră date. Iisus a căpătat obiceiul de a practica acest rit sacramental cu ocazia fiecăreia dintre vizitele sale ulterioare în Bethania. Cândva revenit acasă la el, el i-a povestit toate acestea mamei sale, mai întâi ea a fost şocată, dar puţin câte puţin a ajuns să împărtăşească punctul lui de vedere; totuşi, ea a fost foarte uşurată atunci când Iisus a asigurat-o că nu avea intenţia de a introduce în familia lor această nouă concepţie asupra Paştelor. Acasă, cu copii, el a continuat, an de an, să mănânce Paştele „după legea lui Moise”.
(1404.7) 127:6.8 În timpul acestui, an Maria a avut cu Iisus o lungă convorbire despre căsătorie. Ea l-a întrebat fără ocolişuri dacă el s-ar căsători în cazul în care ar fi eliberat de responsabilităţile familiale. Iisus i-a explicat că, de vreme ce îndatorirea imediată îi interzicea căsătoria, el se gândise prea puţin la lucrul acesta. El s-a exprimat ca şi cum s-ar îndoi că ar trebui să intre vreodată în instituţia căsătoriei; el a zis că toate aceste lucruri trebuiau să aştepte „ceasul meu”, momentul în care „lucrarea Tatălui meu va trebui să înceapă”. După ce decisese deja în sinea sa că el nu trebuia să devină tată de copii carnali, el s-a preocupat foarte puţin de chestiunea căsătoriei umane.
(1405.1) 127:6.9 În anul acela, el a început în chip nou sarcina de a împleti mai bine natura sa muritoare şi natura sa divină într-o simplă şi eficientă individualitate umană. Statutul său moral şi înţelegerea sa spirituală au continuat să crească.
(1405.2) 127:6.10 Deşi proprietatea lor din Nazaret (cu excepţia casei lor) a fost lichidată, ei au primit, în anul acela, un mic ajutor financiar din vânzarea unei participări într-o proprietate din Capernaum. Acesta era ultimul dintre toate bunurile imobiliare ale lui Iosif. Această afacere a fost încheiată cu un constructor de bărci numit Zebedeu.
(1405.3) 127:6.11 Iosif a fost primit, în anul acela, la examenele şcolii sinagogii şi s-a pregătit să lucreze la măsuţa de tâmplărie din atelierul de acasă. Deşi moştenirea tatălui lor fost epuizată, existau şanse ca ei să biruie cu succes sărăcia întrucât trei dintre ei se aflau acum regulat la lucru.
(1405.4) 127:6.12 Iisus devine rapid un bărbat, însă nu doar unul tânăr, ci un adevărat adult. El a învăţat bine să-şi poarte responsabilităţile. El ştia să persevereze, în ciuda decepţiilor. El îşi păstra curajul atunci când planurile sale erau zădărnicite, iar proiectele sale temporar dejucate. El a învăţat să fie echitabil şi just chiar şi în faţa nedreptăţii. El era pe cale de a învăţa să-şi ajusteze idealurile sale de viaţă spirituală la cerinţele practice ale existenţei pământeşti. El învăţa cum să facă planuri pentru atingerea unui ţel idealist superior şi îndepărtat, în timp ce trudea din greu în scopul de a satisface necesităţile mai apropiate şi mai imediate. El dobândea treptat arta de a-şi adapta aspiraţiile cerinţelor banale ale vieţii fiinţelor umane. El aproape că a stăpânit tehnica de a utiliza energia impulsului spiritual pentru a face să funcţioneze mecanismul realizărilor materiale. El învaţă încetul cu încetul cum să trăiască viaţa cerească, continuându-şi totodată existenţa sa terestră. Din ce în ce mai mult, el depindea de îndrumarea ultimă a Tatălui său ceresc, asumându-şi totodată rolul patern de a-i călăuzi şi de a-i orienta pe copiii familiei sale pământene. El a devenit iscusit în arta de a smulge victoria chiar şi din ghearele înfrângerii. El a învaţat cum să transforme dificultăţile timpului în triumfuri ale eternităţii.
(1405.5) 127:6.13 Şi astfel, odată cu trecerea anilor, acest tânăr din Nazaret continuă să facă experienţa vieţii aşa cum este ea trăită în carnea muritoare pe lumile timpului şi ale spaţiului. El a trăit pe Urantia o viaţă completă, reprezentativă şi bine împlinită. El a părăsit această lume cu o experienţă matură a încercărilor prin care trec creaturile sale în timpul asprilor şi scurţilor ani ai primei lor vieţi, viaţa în trup. Şi toată această experienţă umană este proprietatea eternă a Suveranului Universului. El este fratele nostru înţelegător, amicul nostru compătimitor, suveranul nostru experimentat şi tatăl nostru milostiv.
(1405.6) 127:6.14 Copil fiind, el a acumulat un vast ansamblu de cunoştinţe. Ca tânăr el a triat, a clasificat şi a corelat aceste informaţii. Acum, ca bărbat al tărâmului, el începe să organizeze aceste achiziţii mentale pregătitoare pentru folosirea lor în învăţătura sa viitoare, în slujba sa şi în serviciul său pentru semenii săi muritori pe această planetă şi pe toate celelalte sfere locuite în tot universul Nebadonului.
(1405.7) 127:6.15 Venit pe lume ca orice nou-născut al tărâmului, el şi-a trăit viaţa de copil şi a traversat etapele succesive ale tinereţii şi adolescenţei. El se găseşte acum în pragul deplinei sale maturităţi, bogat în experienţa vieţii omeneşti, desăvârşit în înţelegerea naturii omeneşti şi plin de compasiune pentru slăbiciunea acestei naturi omeneşti. El este pe cale de a deveni expert în arta divină de a-l revela pe Tatăl său Paradisiac creaturilor muritoare de toate vârstele şi de pe toate nivelele de evoluţie.
(1406.1) 127:6.16 De acum înainte, în calitate de om pe deplin maturizat, în calitate de adult al tărâmului, el se pregăteşte să îşi continue misiunea supremă de a-l revela pe Dumnezeu oamenilor şi de a-i conduce pe oameni la Dumnezeu.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu