joi, 25 februarie 2016

Cu Pământul în vizită la doctor

Litanie pentru Planeta Albastră

Inundaţii, cutremure, alunecări de teren şi furtuni cumplite. De la an la an, natura parcă ne pedepseşte din ce în ce mai tare. Verile sunt tot mai secetoase, iar iernile, fără zăpadă. Oare ce se petrece cu frumoasa Planetă Albastră? Am reuşit să o distrugem de tot? Acest rău are un singur nume, un nume care a pătruns pe furiş în viaţa noastră cotidiană, pe care îl pomenim deseori, dar nu îi acordăm niciodată atenţia pe care o merită.
Un cuvânt simplu, dar care a devenit cu timpul, temut. Iar acest cuvânt care se întinde ca o pecingine peste lume şi care a devenit de temut ca şi ciuma este „poluareaˮ. Ei i se datorează cele mai multe dintre dezastrele naturale cu care ne confruntăm. Ea este vinovată de încălzirea climei, de otrăvirea apelor, de deşertizare, de boli omeneşti ce nu pot să fie învinse. Ani la rând, experţii în domeniu s-au adunat în congrese, s-au plâns şi au ameninţat, au strigat: „Atenţie! Arde!ˮ. Nimeni n-a avut urechi să-i asculte, iar situaţia este din ce în ce mai gravă. Aerul, apa, pământul, întreaga biodiversitate, tot ceea ce făcea planeta locuibilă este pe punctul de a fi distrus. Pământul este bolnav şi suferă. Oare cât i-a mai rămas de trăit? Chiar dacă întrebarea pare exagerată prin dramatismul ei, ea corespunde realităţii. Oamenii de ştiinţă au stabilit un bilanţ care nu lasă loc la îndoieli.
Aerul – un imens Auschwitz
Poluarea aerului se datorează, în primul rând, emisiei de gaze carbonice şi de butan, de către ţevile de eşapament ale maşinilor şi de către coşurile uzinelor. Distrugând stratul de ozon, aceste gaze cu efect de seră sunt principalele vinovate ale creşterii temperaturii la nivel global. Savanţii estimează că până în anul 2100 temperatura medie pe Terra va creşte cu peste şase grade. Încălzirea provoacă deja topirea gheţarilor de la poli, stârneşte furtuni şi ploi diluviene în emisfera nordică. Inundaţiile vor fi din ce în ce mai puternice.
Pe de altă parte, în emisfera sudică va predomina seceta, provocând tot mai multe zone deşertice, aducând foametea şi moartea a sute de mii de oameni. Pe lângă asta, mai apar şi alte fenomene devastatoare, precum tornadele şi furtunile (de tip tsunami) care afectează ţările ce se învecinează cu Oceanul Pacific, inundaţii comparabile cu... Potopul. Un alt efect, medical de data aceasta, al încălzirii globale este apariţia bolilor de rinichi la locuitorii din emisfera sudică, din cauza perioadelor caniculare şi a deshidratării pe care o provoacă la persoanele vulnerabile. În plus, verile din ce în ce mai calde duc la sporirea maladiilor cardio-vasculare, cerebrale şi respiratorii în zona Mării Mediterane şi a Europei Centrale.
Dar mai există un alt fel de poluare, şi mai periculos încă. Nici în ziua de azi, niciun doctor sau om de ştiinţă nu a dat de capătul răului pe care îl provoacă asupra organismului omenesc poluanţii pe care îi respirăm zi de zi, picătură de picătură. Un studiu întreprins recent în Franţa a relevat o creştere importantă a mortalităţii, în momentele de poluare maximă. Alte anchete au demonstrat că anumite crize de astm şi de tuse sunt legate de concentraţiile importante de gaze de eşapament, când, din lipsa vântului, aerul viciat stagnează peste oraşe. Mai trebuie ştiut şi faptul că particulele emise de motoarele Diesel provoacă inflamaţii periculoase ale plămânilor. În Anglia, oamenii de ştiinţă au estimat că scăderea cu numai un procent a nivelului de poluare ar reduce rata mortalităţii cu trei mii de decese pe an!
Oare pot fi oprite aceste ameninţări? Poate fi oprită gazarea Terrei? Răspunsul este afirmativ, cu condiţia să existe voinţă politică, reacţii ferme venite din partea guvernelor ţărilor industrializate. Dar oare câţi industriaşi vor fi de acord să finanţeze „curăţireaˮ noxelor cancerigene din fumul emis de uzinele lor? Câţi şefi de stat vor avea îndrăzneala să reducă circulaţia automobilelor şi a camioanelor, fără a stârni nemulţumiri populare? O parte a răspunsului este deja cunoscută. Statele Unite, ţara care produce un sfert din gazul carbonic care otrăveşte atmosfera, refuză să le impună industriaşilor săi să aloce sumele necesare pentru reducerea emisiilor toxice.
Apa: moartea de sete nu mai este o simplă metaforă
Dacă întrebăm un copil de unde vine apa şi unde se duce atunci când plouă, va răspunde că în pământ. Dar lucrurile nu stau exact aşa. Nu toată apa căzută din cer stagnează în sol. Nici în mare şi nici măcar în râuri. Sub efectul evaporării, ea se transformă în nori, regăsind astfel statutul său iniţial de apă de ploaie. Nicio picătură de ploaie nu pleacă de pe planeta noastră! Cu toate acestea, apa începe să lipsească din anumite zone ale Pământului, în mod dramatic. De fapt, cea care lipseşte este apa potabilă. Cea care poate fi băută sau folosită pentru irigarea culturilor. De aproximativ cincizeci de ani, calitatea sa se degradează sub efectul poluării. O parte foarte importantă devine improprie consumului şi irigaţiilor. Or, cererea mondială este de aproape 1000 de metri cubi pe an pe cap de locuitor, o cantitate ce nu poate să fie acoperită, pentru că volumul de apă folosită creşte din zi în zi.
Urmarea: peste două miliarde de oameni din ţările subdezvoltate duc lipsă de apă, iar experţii avertizează că în mai puţin de un secol, criza apei va atinge întreaga planetă. Deja, în tot mai multe ţări civilizate, apa din lacuri nu mai corespunde normelor de puritate cerute de Organizaţia Mondială a Sănătăţii. Sigur, apa poluată se poate recicla, dar costul este de 210 miliarde de euro pe an. La acest preţ, apa potabilă devine un lux rezervat ţărilor bogate.
În ţările care nu dispun de mijloacele financiare necesare, apa nu este curăţată înainte de a fi redistribuită. Ea conţine bacterii şi produse toxice. Lipsa de apă este resimţită mai ales în Asia, unde are loc o creştere demografică galopantă. Un alt pericol: apa folosită la irigaţii se încarcă de pesticide, pe care le varsă mai apoi în pânza freatică. Ţările dezvoltate fac foarte puţine eforturi pentru a economisi acest bun aşa de preţios; apa nu este o marfă ca oricare alta, ci un patrimoniu care trebuie păstrat. Dar nimeni nu se gândeşte să facă economie, deşi apa pe care noi o risipim este vitală pentru alţii. Dacă ne-am schimba obiceiurile de pe acum, răul ar putea fi evitat. Dar cum să-l eviţi, din moment ce dezvoltarea industrială, cerând din ce în ce mai multă apă, poluează în mod ireversibil subsolul şi râurile? În ultimii cincizeci de ani, volumul apei poluate a crescut de douăzeci şi cinci de ori.
Pământul: agricultura ucigaşă
Omul este cel mai de temut duşman al solului. Iar acesta ne va lipsi, într-o bună zi. Pentru că nu încetăm să risipim puţinul teritoriu liber pe care ni-l lasă oceanele. Agricultura intensivă, dispariţia progresivă a pădurilor, poluarea: solul are mult de suferit din cauza omului. Dar această sursă de bogăţie, care ne-a permis să supravieţuim până în ziua de azi, nu este inepuizabilă. 60% din pământul arabil la nivel mondial a fost epuizat. Bogăţia lui biologică, elementele ce hrănesc recoltele, este aproape de zero. Calciul, azotul, fierul, oligo-elementele conţinute în pământ nu se reînnoiesc de la sine. La fel şi organismele vii care îl populează, viermii, insectele, bacteriile şi plantele, nu sunt nemuritoare.
Mii de specii vii care contribuiau la îmbogăţirea humusului au dispărut deja de pe suprafaţa globului, ucise de o agricultură devastatoare. Subsolurile fertile sunt rare şi dispar repede. Când pământul îşi pierde viaţa, degeaba este dopat cu îngrăşăminte chimice. Tot ce se mai poate face este să se cultive în altă parte, pe altă planetă, pe Marte, poate...
Pe zi ce trece, în Africa şi în Asia, pământul secătuit se transformă în deşert. Cel mai acut exemplu este al Chinei, unde în fiecare an, peste 2500 de kilometri pătraţi de teren se transformă în deşert. Este pur şi simplu un dezastru. Terenurile cultivabile sunt amputate de o suprafaţă de 60 de kilometri pe 40. Poate să pară puţin, la cât de mare este China, dar peste zece ani, deşertul va strânge în laţ zonele încă vii. Dar care sunt motivele acestei deşertificări? Fireşte, o producţie cerealieră prea mare şi chimizată în exces. Dacă adăugăm şi furtunile de nisip datorate încălzirii climatice, vom înţelege de ce, în fiecare an, zeci de mii de ţărani chinezi ajung muritori de foame.
Albinele lui Einstein
Albert Einstein pomenea, deseori, de „albinele fără de care nu ar exista oameni pe Pământˮ. Cum interlocutorii săi erau miraţi de această afirmaţie, marele savant îşi continua demonstraţia. El afirma că pe planeta noastră, toate speciile au destinul legat. Fără polenizarea albinelor plantele nu ar putea să se reproducă, dar şi albinele au, la rândul lor, nevoie de ele pentru a se hrăni... Iar pe de altă parte, plantele la rândul lor au nevoie de apă pentru a-şi extrage hrana din sol. Un sol care nu ar fi suficient de aerisit dacă râmele nu şi-ar săpa în el galeriile. Iar pentru a se hrăni, omul are nevoie de plante. Are, deci, nevoie de albine şi de râme. Fără ele am muri cu toţii de foame. Einstein dorea să arate că suprimând o singură verigă a acestei întocmiri minunate, făptura vie s-ar putea distruge în întregime.
Şi nu este vorba doar de albine şi de insectele din pământ. Să luăm în colimator şi pădurile din zona Amazonului sau din jungla africană. Se ştie că aceste teritorii sunt plămânii Terrei, absorbind dioxidul de carbon, pentru a-l transforma în oxigen. Fără arbori, acest gaz otrăvitor s-ar răspândi în atmosferă, agravând efectul de seră. Iar în păduri trăiesc, de asemenea, milioane de specii vii care formează lanţuri asemănătoare cu cel care le uneşte pe albine şi pe oameni. Or, aproape 15.000 dintre aceste specii sunt în prezent pe cale de dispariţie, din cauza tăierii excesive a copacilor. Şi pericolul nu se opreşte aici.
Odată ce copacii au fost doborâţi, populaţiile indigene migrează către noile luminişuri. Construiesc sate şi drumuri, pe care mai târziu circulă maşinile, poluând un mediu ce până atunci fusese virgin. Pe de altă parte, tăierea nemiloasă a pădurilor perturbă viaţa animalelor sălbatice, dintre care unele nu se pot salva decât migrând în mod masiv. Dar nu toate speciile se pot adapta la un nou habitat şi multe dintre ele dispar. Astfel, se rup noi şi noi lanţuri. Oamenii de ştiinţă încearcă să stopeze această distrugere masivă, creând rezervaţii de animale şi de plante şi scoţând legi care protejează anumite specii, ori încurajând apariţia grădinilor zoologice. Acestea găzduiesc peste cinci sute de mii de specii de mamifere, păsări, reptile şi peşti. Fără ele, multe dintre animale ar fi dispărut până în prezent. Plantele sunt şi ele salvate.
În Anglia, banca de seminţe are peste şase milioane de specii păstrate la temperaturi ce merg de la +4 la –130 de grade Celsius. Dar nu toate plantele care trăiesc pe Pământ suportă camerele frigorifice. La fel ca şi pentru animalele care nu se reproduc în captivitate, oamenii de ştiinţă au creat „spaţii de conservare la faţa loculuiˮ, unde plantele cresc departe de prădători şi de poluare. O acţiune eroică, dar care nu poate salva viaţa Planetei Albastre dacă poluarea masivă a aerului, a pământului şi a apei va continua. Un scenariu de groază, pe care lăcomia omenească nu vrea să-l recunoască, deşi seamănă tot mai mult cu Apocalipsa.

yogaesoteric
25 februarie 2016

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu