marți, 17 octombrie 2017

Un profesor de la Universitatea din Edinburgh: Autorităţile române ignoră 9.000 de ani de civilizaţie neîntreruptă!


O palmă binemeritată dată şcolii româneşti de Istorie




În Europa de Vest nu se cunoaşte istoria României şi cei care o vizitează văd sărăcia materială ce există astăzi, şi nicidecum milenara ei bogăţie culturală şi spirituală. În plus, propaganda maghiară din SUA se bazează pe milioanele de dolari ale lui Soros, care finanţează de asemenea edituri şi diferite opinii ciudate la Bucureşti, în timp ce unii indivizi susțin tot felul de bazaconii: un doctor în istorie din Elveţia afirma (la Geneva, în iunie 1999) că Transilvania a apărut în secolul XIII, iar un ambasador francez în România susținea (la Lausanne, în noiembrie 1998) că poporul român a dispărut timp de 1000 de ani ca să reapară, ca prin miracol, în secolul XIV!
Cu toate acestea, mai nimeni nu menţionează că cea mai veche scriere din Europa a fost atestată arheologic în 1961, tot în Transilvania, în satul Tărtăria, pe râul Mureş, în judeţul Alba, de către profesorul Nicolae Vlassa, de la Universitatea din Cluj. Tăbliţele de la Tărtăria, datate 5.500 î.e.n., au făcut ocolul lumii anglo-saxone (Colin Renfrew, Marija Gimbutas) şi au stârnit dezbateri aprinse pe tot globul. Deşi oamenii acestor locuri ştiau să scrie acum 7.000 de ani, acest detaliu esenţial nu este nici în ziua de azi, după mai mult de 40 de ani, cunoscut publicului românesc şi nu apare în manualele de istorie.
Ce ne spun specialiştii din România? În 1998 s-a publicat Istoria României (Editura Enciclopedică, Bucureşti) de către un colectiv academic sub conducerea unei „autorităţi în materie”, prof. dr. Mihai Bărbulescu, de la aceeaşi Universitate (din Cluj), în care nu se spune că profesorul Vlassa a descoperit Tăbliţele. La pagina 15 a acestui impresionant volum, Tăbliţele de la Tărtăria sunt menţionate cu semnul întrebării într-o foarte scurtă frază, fără niciun comentariu: „Într-o groapă de cult de la Tărtăria, s-au găsit (…) trei tablete de lut acoperite cu semne incizate (scriere?), cu analogii în Mesopotamia”.
Dar dl. Bărbulescu nu-şi aduce aminte oare că scrierea proto-sumeriană apare cu 1.000 de ani mai târziu şi că cea cicladică, proto-greacă, după 3.000 de ani? El a uitat că metalurgia în Europa apare tot în Transilvania, în jur de 3.500 î.e.n.? Că tracii sunt primul mare popor indo-european care intră în Europa tot în jur de 3.500 î.e.n., cu mai mult de două milenii înainte ca celţii, etruscii, romanii, germanii, sau slavii să apară pe harta Europei? Şi că tracii ocupau tot teritoriul între Munţii Ural şi Tatra de la est la vest şi de la Marea Baltică la Dunăre şi Marea Neagră de la nord la sud?
De asemenea, şi în acelaşi context, niciun specialist oficial în istoria României nu atrage atenţia asupra altui „detaliu” primordial, şi anume că limba traco-dacică este cu mii de ani anterioară latinei (care apare abia în secolul VI î.e.n.) şi că, în consecinţă, limba română nu se trage din latină, pentru că, deşi fac parte din aceeaşi familie, există istoric înaintea latinei, deci este o limbă proto-latină. Latina s-a format din etruscă şi greacă, care, deşi amândouă indo-europene, sunt scrise cu un alfabet fenician, răspândit în lumea mediterană a epocii. În plus, estruscii erau ei înşişi un neam tracic.
Atâtea detalii ignorate despre originea, continuitatea şi însăşi existenţa poporului român dau de gândit. Cine schimbă şi interpretează istoria României?
În mozaicul de limbi şi popoare de pe harta Europei, singurii care au o continuitate de 9.000 de ani pe acelaşi teritoriu şi o scriere de 7.000 de ani sunt românii de azi. Transilvania nu a fost maghiară şi nici nu putea fi când strămoşii maghiarilor de azi locuiau în nordul Mongoliei, sursă turco-finică nu numai a ungurilor, dar şi a bulgarilor (care năvălesc în România şi în teritoriile Bizantine din sudul Dunării în secolul VI), a turcilor şi a finlandezilor din zilele noastre. Hunii pătrund în Europa până la Paris, Roma şi Constantinopole sub Attila în secolul V, dar se retrag spre Ural până în secolul IX, când năvălesc din nou în Panonia, teritoriu ocupat la acea dată de daci liberi (80%) amestecaţi cu slavi (20%).
Limba dacă este deci cu mult mai veche decât limba latină, dar cele două limbi erau foarte asemănătoare, şi de aceea asimilarea s-a făcut atât de repede, în câteva secole. Ovidiu, poet roman exilat la Tomis pe malul Mării Negre, nu numai că a învăţat geto-daca imediat, dar în şase luni scria deja versuri în limba lui Zalmoxis! Invadarea Daciei, de fapt a unui coridor spre Munţii Apuseni, a avut ca scop precis jefuirea comorilor de aur şi argint ale dacilor pe care Împăratul Traian (de origine iberică) le-a dus la Roma ca să refacă tezaurul golit al Imperiului.
În aceeaşi ordine de idei, Imperiul Bizantin, care a durat mai mult de 1.000 de ani (330-1453), în timp ce Europa de Vest dormea sub jugul Bisericii Romane şi a analfabetismului, este complet necunoscut pe aceste meleaguri. Cultura şi civilizaţia europeană şi-au mutat centrul de la Roma la Constantinopole în 330, când Bizanţul devine capitala Imperiului Roman. Deşi se studiază istoria şi limba Greciei antice, Imperiul Bizantin este nu numai complet ignorat în istoria Europei, dar chiar considerat „barbar” şi „incult”. Niciun istoric elveţian nu a fost capabil să-mi dea un singur nume de scriitor bizantin, nici măcar Ana Comnena!
Nimeni nu cunoaşte aici cultura şi civilizaţia Bizantină, religia ortodoxă („ortodox” este în limbile occidentale un termen peiorativ), şi cu atât mai puţin istoria şi tradiţia română. Faptul esenţial că analfabetismul nu exista în Bizanţ, dar exista în Europa de Vest în aceeaşi perioadă, este şi mai necunoscut. Academiile „păgâne” (socratice, pitagorice, orfice, druidice etc.) au fost toate închise în secolul VI, iar când în cele din urmă universităţile au început să apară în Occident în secolul XIII (Oxford, Cambridge, Padova) ele erau controlate de Biserica Romană şi studiau teologia.
Numai călugării şi clericii ştiau carte, se îmbogăţeau prin exproprierea de pământuri în favoarea mânăstirilor, şi luau puterea în toate ţările vestice, prin misionarism şi prozelitism la început (prin teroare şi Inchiziţie mai târziu), până în secolul XI, când ultimul ţinut liber, al vikingilor din Scandinavia, cade sub puterea Romei Papale.
Renaşterea italiană apare ca o consecinţă clară şi directă a căderii Constantinopolului (1453), cu emigrarea în masă a savanţilor bizantini către Italia. De exemplu, numai Cosimo de Medici primeşte 5.000 de savanţi exilaţi din Bizanţ, într-un singur an, la Florenţa, acolo unde în curând vor scrie Petrarca, Dante şi Boccacio, şi unde vor picta Michelangelo şi Leonardo da Vinci.
Cultura bizantină s-a păstrat şi cultivat și în ţările Române (de exemplu, la Putna), care nu numai că îşi păstrează autonomia fată de Imperiul Otoman, plătind-o în aur – ca de obicei –, dar voievozii români trimit anual aur în Grecia pentru a susţine mănăstirile ortodoxe (de exemplu, la Muntele Athos).
În Occident, o scurtă istorie a României apare în 1943, scrisă de Mircea Eliade în engleză, la Lisabona şi publicată la Madrid (The Romanians, a Concise History, Stylos, Madrid, 1943), şi republicată peste alţi 50 de ani în România (The Romanians, a Concise History, Roza Vânturilor, Bucureşti, 1992). În timp ce prima istorie serioasă a Bizanţului apare, tot în engleză, de abia în 1988 (Lord John Julius Norwich, A Short History of Byzantium, Penguin Books, London, 1988, 1991, 1995, 1997). Cu toată bunăvoinţa lui de a reabilita „misterioasa” istorie a uitatului Imperiu Bizantin, din nefericire nici măcar Lord John Julius, de la Universitatea din Oxford, n-a avut acces la texte bizantine, pentru simplul motiv că nu ştie greacă, nici veche nici nouă.
În final, se pune întrebarea de ce nouă milenii, atestate arheologic, de civilizaţie neîntreruptă pe teritoriul României sunt ignorate nu numai în Europa de Vest dar şi în România? Cu ce se ocupă istoricii români? Şi reprezentanţii României peste hotare? Cine promovează cultura milenară a României?
În 1996, când am fost la Bucureşti pentru a face cercetări în mitologia tracică la Academia Română, spre uimirea mea mi s-a pus întrebarea de ce mă interesează tracii şi dacii, când acesta era subiectul de predilecţie a lui Ceauşescu, fapt pentru care subiectul trebuie acum total ignorat. La rândul meu, mă întreb ce contează 50 de ani de comunism în comparaţie cu cele 9 milenii de istorie românească?

Un articol de Prof. dr. Maria-Luminiţa Rollé, Universitatea din Edinburgh, Consultant Academic pentru Mitologie Europeană
yogaesoteric
17 octombrie 2017
 

luni, 16 octombrie 2017

Anii adolescenţei [lui IIsus] - din CARTEA URANTIA , cap 127.

(1395.1) 127:0.1 ÎN PRAGUL adolescenţei sale, Iisus s-a întâmplat să fie capul unei familii numeroase, precum şi unicul ei sprijin. În câţiva ani de la moartea tatălui său, toate proprietăţile lor fuseseră vândute. Pe măsură ce trecea timpul, el a devenit din ce în ce mai conştient de preexistenţa sa; în acelaşi timp, el a început să înţeleagă şi mai bine că el se încarnase pe pământ anume cu scopul de a-l revela pe Tatăl său din Paradis copiilor oamenilor.
(1395.2) 127:0.2 Nici un adolescent, care a trăit sau va trăi pe această lume sau pe orice altă planetă, nu a avut sau nu va avea niciodată de rezolvat probleme mai grele sau de descâlcit dificultăţi mai complexe. Nici un tânăr al Urantiei nu va fi vreodată chemat să treacă prin mai multe conflicte chinuitoare sau situaţii dificile decât a îndurat Iisus pe durata acelei perioade încordate cuprinse între anul său al cincisprezecelea şi cel de-al douăzecilea.
(1395.3) 127:0.3 După ce a cunoscut experienţa efectivă a trăirii acestei adolescenţe pe o lume copleşită de rău şi zbuciumată de păcat, Fiul Omului a dobândit o cunoaştere experienţială deplină a vieţii tinerilor din toate tărâmurile Nebadonului. El a devenit astfel, pentru totdeauna, refugiul plin de înţelegere al adolescenţilor abătuţi şi nedumeriţi de toate vârstele şi de pe toate lumile universului local.
(1395.4) 127:0.4 Lent, dar sigur, şi prin experienţă efectivă, Fiul divin câştigă dreptul de a deveni suveranul universului său, conducătorul suprem şi incontestabil al tuturor inteligenţelor create de pe toate lumile universului local, refugiul înţelegător al fiinţelor de toate vârstele, oricare ar fi înzestrarea lor şi gradul experienţei lor personale.
(1395.5) 127:1.1 Fiul întrupat a trecut prin stadiul de bebeluş, şi a avut o copilărie fără istorie. El a ieşit apoi din dificila şi chinuitoarea perioadă de tranziţie dintre copilărie şi tinereţe - el a devenit Iisus adolescentul.
(1395.6) 127:1.2 În acel an, el a atins deplina sa statură fizică. El era un tânăr viguros şi atrăgător. El a devenit tot mai sobru şi mai serios, rămânând însă amabil şi plin de compasiune. Ochii săi erau binevoitori, dar iscoditori; surâsul său era întotdeauna îmbietor şi liniştitor. Vocea sa era melodioasă, dar plină de autoritate; salutul său era cordial, dar fără afectare. Întotdeauna, chiar şi cu prilejul contactelor celor mai obişnuite, se părea că se manifesta simţitor o dublă natură: natura umană şi natura divină. La el s-a vădit întotdeauna această combinare de prieten plin de compasiune şi de maestru cu autoritate. Aceste trăsături ale personalităţii sale au început să se manifeste de timpuriu, încă din adolescenţa sa.
(1395.7) 127:1.3 Acest tânăr bărbat puternic şi voinic din punct de vedere fizic a dobândit deopotrivă deplina măsură a intelectului său omenesc, nu deplina experienţă a gândirii umane, ci deplina aptitudine pentru o astfel de dezvoltare intelectuală. El avea un corp sănătos şi bine proporţionat, o minte ascuţită şi analitică, dispoziţii binevoitoare şi pline de compasiune, un temperament întrucâtva fluctuant, dar dinamic. Acest ansamblu începea să alcătuiască o personalitate puternică, frapantă şi atrăgătoare.
(1396.1) 127:1.4 Cu timpul, el a devenit tot mai dificil de înţeles pentru mama lui şi pentru fraţii şi surorile lui; ei se împiedicau de spusele sale şi interpretau greşit faptele sale. Cu toţii erau incapabili să înţeleagă viaţa fratelui lor mai mare, deoarece mama lor le dăduse de înţeles că el era destinat să devină eliberatorul poporului iudeu. După ce au primit de la Maria aceste indicaţii ca secrete de familie, imaginaţi-vă confuzia lor atunci când Iisus a dezminţit cu francheţe toate asemenea idei şi intenţii.
(1396.2) 127:1.5 Simon a intrat la şcoală în acel an, iar familia a fost obligată să mai vândă o casă. Iacob a luat atunci asupra sa sarcina de a le instrui pe cele trei surori ale sale, din care două erau destul de mari pentru a începe să studieze serios. Îndată ce Rut a crescut, ea a fost luată în primire de Miriam şi de Marta. De obicei, fetele din familiile iudee primeau puţină învăţătură, dar Iisus susţinea (şi mama sa era de acord cu el) că fetele trebuiau să meargă la şcoală ca şi băieţii; întrucât şcoala sinagogii nu vroia să le ia, ei nu aveau altă soluţie decât să se ocupe, special pentru ele, de învăţătura lor acasă.
(1396.3) 127:1.6 În tot acest an, Iisus nu s-a îndepărtat prea mult de la masa lui de tâmplărie. Din fericire, el avea mult de lucru, şi tot ce executa avea o calitate atât de înaltă încât nu stătea niciodată, chiar şi atunci când se găsea puţin de lucru în ţinutul acela. În anumite momente, Iisus avea atâtea de făcut că îl ajuta şi Iacob.
(1396.4) 127:1.7 La sfârşitul acelui an, el aproape că hotărâse ca după ce îi va creşte pe fraţii şi pe surorile lui şi îi va vedea căsătoriţi, se va apuca de slujba sa publică în calitate de maestru al adevărului şi de revelator al Tatălui ceresc în lume. El ştia că nu va deveni Mesia iudeu cel aşteptat şi a tras concluzia că era inutil să discute aceste subiecte cu mama sa. El s-a decis s-o lase să nutrească toate ideile de care îi vorbise, întrucât tot ceea ce zisese el în trecut nu o atinsese decât puţin sau deloc; el îşi amintea că tatăl său nu putuse niciodată zice ceva care să o poată face să-şi schimbe ideea. Începând din anul acesta, el a vorbit tot mai puţin despre aceste probleme cu mama sa ori cu alte persoane. Misiunea sa era atât de specială că nimeni în lume nu putea să îi dea sfaturi referitoare la îndeplinirea ei.
(1396.5) 127:1.8 Deşi tânăr, el era un adevărat tată pentru familia sa. El îşi petrecea fiecare dintre orele sale libere cu fraţii şi surorile lui, şi aceştia îl iubeau sincer. Mama sa se întrista văzându-l ostenindu-se atâta, zi de zi, la masa de tâmplar pentru a câştiga traiul familiei, în loc să se afle în Ierusalim, potrivit planurilor pe care le întocmiseră cu atâta afecţiune, pentru a studia cu rabinii. Deşi erau multe lucruri privitoare la fiul ei pe care Maria nu le putea înţelege, ea îl iubea totuşi, şi ceea ce aprecia cel mai mult era voinţa cu care acesta purta responsabilitatea căminului.
(1396.6) 127:2.1 Cam în această perioadă, a fost foarte multă agitaţie, mai ales în Ierusalim şi în Iudeea, în favoarea unei rebeliuni contra plăţii impozitelor către Roma. A luat fiinţă un puternic partid naţionalist, ai cărui membrii au fost numiţi zeloţi. Spre deosebire de farisei, zeloţii nu voiau să aştepte venirea lui Mesia. Ei propuneau să împingă lucrurile până la ultima limită printr-o revoltă politică.
(1396.7) 127:2.2 Un grup de organizatori din Ierusalim a sosit în Galileea şi a obţinut succese până în momentul în care a atins Nazaretul. Când ei au venit să-l vadă pe Iisus, acesta i-a ascultat cu atenţie; el a pus o mulţime de întrebări, însă a refuzat să se alăture partidului. El nu voia să dezvăluie toate motivele care îl împiedicau să adere la el, iar refuzul său a avut ca efect îndepărtarea de zeloţi a multora dintre tinerii săi tovarăşi din Nazaret.
(1397.1) 127:2.3 Maria a făcut tot ce i-a stat cu putinţă pentru a-l determina să se înscrie, însă ea nu a putut să-l facă să se clintească de pe poziţia lui. Ea a mers până într-acolo încât să îi dea de înţeles că refuzul său de a îmbrăţişa cauza naţionalistă, aşa cum îi poruncea ea, era unul de nesubordonare, o violare a făgăduinţei făcute la reîntoarcerea lor de la Ierusalim de a fi supus părinţilor lui. Ca răspuns la această insinuare, el doar şi-a pus pe umărul ei o mână binevoitoare, a privit-o în faţă şi i-a zis: „Mamă, cum ai putut?” Şi Maria şi-a retras afirmaţia.
(1397.2) 127:2.4 Unul dintre unchii lui Iisus (Simon, fratele Mariei) se alăturase deja grupului şi devenise mai târziu un cadru al secţiunii galileene. Vreme de mai mulţi ani, s-a produs o răcire a relaţiilor dintre Iisus şi unchiul său.
(1397.3) 127:2.5 Dezordinea a început să mocnească în Nazaret. Atitudinea lui Iisus în această chestiune avusese ca rezultat crearea unei sciziuni în tineretul iudeu al oraşului. Aproximativ o jumătate se alăturase organizaţiei naţionaliste; cealaltă jumătate a început să formeze un grup potrivnic de patrioţi temperaţi, aşteptându-se ca Iisus să îşi asume conducerea. Ei au fost stupefiaţi atunci când el a refuzat onoarea pe care i-o făceau, invocând ca scuză grelele sale responsabilităţi familiale, care erau înţelese de toţi. Situaţia s-a complicat şi mai mult atunci când, puţin după aceea, s-a înfăţişat Isac, un bogat iudeu cămătar al gentililor, care a propus ca familia lui Iisus să fie întreţinută în cazul în care acesta ar vrea să-şi lase uneltele şi să se pună în fruntea acestor patrioţi din Nazaret.
(1397.4) 127:2.6 Iisus, care pe atunci abia de avea şaptesprezece ani, se confrunta cu una dintre situaţiile cele mai delicate şi mai dificile de la începutul vieţii sale. Le este întotdeauna greu liderilor spirituali să se pronunţe cu privire la chestiunile patriotice, mai ales când asupritorii străini care percep impozitele vin să le complice. Era de două ori adevărat în acest caz, din moment ce religia iudaică era implicată în toată această agitaţie contra Romei.
(1397.5) 127:2.7 Poziţia lui Iisus era făcută şi mai delicată de faptul că mama sa, unchiul său şi chiar şi tânărul său frate Iacob, îl îndemnau cu toţii să se alăture cauzei naţionaliste. Toţi iudeii mai buni din Nazaret se înscriseseră, iar tinerii care nu erau alăturaţi la mişcare erau toţi gata să se angajeze de îndată ce Iisus s-ar răzgândi. El nu avea decât un singur sfătuitor înţelept în tot Nazaretul, bătrânul său maestru chazanul, care l-a sfătuit cu privire la replica pe care s-o dea comitetului de cetăţeni din Nazaret când aceştia ar veni să-i ceară răspunsul la apelul public care fusese făcut. În cursul tinereţii sale, aceasta a fost într-adevăr prima dată când Iisus a recurs cu bună ştiinţă la o strategie publică. Până atunci, el contase întotdeauna pe o sinceră expunere a adevărului pentru a lămuri situaţia, dar acum nu putea să proclame întregul adevăr. El nu putea să dea de înţeles că era mai mult decât un om; el nu putea să destăinuiască ideea sa despre misiunea care îl aştepta când va atinge o maturitate mai deplină. În ciuda acestor restricţii, fidelitatea sa religioasă şi loialitatea sa naţională erau direct provocate. Familia sa era cuprinsă de nelinişte, tinerii săi prieteni erau divizaţi, şi tot contingentul iudeu al oraşului era în fierbere. Şi să mai zici că el era răspunzător de toate acestea! Şi cât de departe fusese de orice intenţie de a pricinui vreun necaz de orice fel şi încă şi mai puţin o perturbare de soiul acesta.
(1397.6) 127:2.8 Trebuia să se facă ceva. Iisus trebuia să-şi facă cunoscută poziţia. El a făcut aceasta cu curaj şi cu diplomaţie spre satisfacţia multora, dar nu a tuturor. El s-a ţinut de pledoaria sa originară, susţinând că prima sa îndatorire era faţă de familia sa, că o mamă văduvă şi opt fraţi şi surori aveau nevoie de ceva mai mult decât de ceea ce se poate în mod simplu cumpăra cu bani - necesarul pentru viaţa materială - că ei aveau dreptul la supravegherea şi la îndrumarea unui tată, şi că în deplină cunoştinţă de cauză el nu putea să se lepede de obligaţia pe care un crud accident o făcuse să cadă asupra lui. El a felicitat-o pe mama sa şi pe cel mai vârstnic dintre fraţii săi mai mici pentru a fi dispuşi să-l elibereze, dar el a repetat că fidelitatea în memoria tatălui său îi interzicea să-şi părăsească familia, oricare ar fi sumele primite pentru viaţa sa materială. Cu această ocazie, el şi a făcut afirmaţia sa de neuitat că „banii nu pot să iubească”. În cursul acestei cuvântări, Iisus a făcut mai multe aluzii învăluite la „misiunea vieţii sale”. El a explicat că, indiferent de faptul că ea ar putea fi sau nu compatibilă cu militarismul, el renunţase la ea precum şi la orice altceva din viaţa sa pentru a-şi putea îndeplini cu fidelitate datoria sa faţă de ai lui. Fiecare om din Nazaret ştia că el era un bun tată de familie, şi acesta era un lucru atât de apropiat de inima oricărui iudeu de familie bună încât pledoaria sa a găsit un răspuns favorabil în inima multora dintre auditorii lui. Unii dintre cei care nu erau în aceleaşi înclinaţii au fost dezarmaţi de cuvântarea rostită de Iacob în acele momente, deşi ea nu a figurat în program. Chiar în ziua aceea, chazanul îl pusese pe Iacob s-o repete şi s-o rostească, dar acesta era secretul lor.
(1398.1) 127:2.9 Iacob a afirmat că el era sigur că Iisus va ajuta la eliberarea poporului de îndată ce el, Iacob, va fi destul de matur pentru a-şi asuma responsabilitatea familiei. Dacă ei ar consimţi să îi îngăduie lui Iisus „să rămână cu noi pentru a fi tatăl şi educatorul nostru, familia lui Iosif nu va oferi numai un conducător, şi în curând veţi avea cinci naţionalişti loiali, căci nu suntem noi cinci băieţi care cresc şi vor să iasă de sub tutela fratelui nostru tată pentru a servi naţiunea noastră?” Băiatul a pus astfel într-un mod destul de fericit capăt unei situaţii foarte încordate şi ameninţătoare.
(1398.2) 127:2.10 Criza era terminată pe moment, dar, în Nazaret, acest incident nu a fost uitat niciodată. Agitaţia a persistat; Iisus nu a mai beneficiat niciodată de o favoare unanimă. Divergenţele de opinie n-au fost niciodată complet aplanate. Complicată şi de alte evenimente ulterioare, această situaţie a fost unul dintre principalele motive pentru care Iisus s-a instalat la câţiva ani mai târziu în Capernaum. De atunci încolo, s-a menţinut în Nazaret o sciziune a simţământului faţă de Fiul Omului.
(1398.3) 127:2.11 În anul acela, Iacob şi-a primit diplomele şi s-a apucat să muncească ziua întreagă acasă, în atelierul de tâmplărie. El devenise un lucrător iscusit în mânuirea uneltelor şi s-a apucat la rândul său să confecţioneze juguri şi pluguri, în vreme ce Iisus începea să facă mai mult lucrarea de finisare a interioarelor precum şi lucrările delicate de prelucrare a lemnului pentru mobilă.
(1398.4) 127:2.12 În acel an, Iisus a progresat considerabil în organizarea minţii sale. Puţin câte puţin, el împăcase natura sa divină cu natura sa umană. El a realizat toată această organizare intelectuală prin forţa propriilor sale decizii şi cu singurul ajutor al Veghetorului interior, un monitor asemănător celui care a locuit în mintea tuturor muritorilor normali de pe toate lumile după manifestarea unui Fiu. Până acum nu s-a petrecut nimic supranatural în cariera acestui tânăr, cu excepţia vizitei unui mesager trimis de fratele său mai mare Emanuel, care i-a apărut o dată, în timpul nopţii, la Ierusalim.
(1398.5) 127:3.1 În cursul acestui an, toată proprietatea familiei, cu excepţia casei în care locuiau şi a grădinii, a fost lichidată. Ultima lor parcelă a proprietăţii din Capernaum (afară de o parte dintr-o altă proprietate) a fost vândută; ea era deja ipotecată. Preţul obţinut a servit la plătirea impozitelor, la cumpărarea câtorva unelte noi pentru Iacob şi la plătirea unei părţi din vechea prăvălie familială de furnituri şi de reparaţii de lângă caravanserai. Iisus dorea acum să răscumpere această prăvălie, căci Iacob era destul de mare pentru a lucra în atelierul casei şi pentru a o ajuta pe Maria prin casă. Eliberat astfel pe moment de presiunea financiară, Iisus a decis să-l ducă pe Iacob la Paşti. Ei au urcat către Ierusalim cu o zi mai devreme, ca să fie singuri, trecând prin Samaria. În timp ce umblau, Iisus i-a povestit lui Iacob despre locurile istorice din drumul lor, aşa cum şi tatăl său îl învăţase pe el, în cursul unei călătorii asemănătoare, cu cinci ani mai înainte.
(1399.1) 127:3.2 Traversând Samaria, ei au văzut multe spectacole ciudate. În timpul acestei călătorii, ei au discutat mult despre problemele lor personale, familiale şi naţionale. Iacob era un tip de băiat foarte religios şi, cu toate că nu a fost întru totul de acord cu mama sa în legătură cu puţinul pe care el îl cunoştea despre planurile privitoare la opera capitală a vieţii lui Iisus, el aştepta cu nerăbdare momentul în care va fi capabil să-şi asume responsabilitatea familiei pentru a-i permite astfel lui Iisus să îşi înceapă misiunea. El aprecia foarte mult că Iisus îl adusese la Paşte, şi ei au discutat despre viitor ceva mai detaliat decât o făcuseră vreodată până atunci.
(1399.2) 127:3.3 În timpul traversării Samariei, Iisus a chibzuit mult, îndeosebi în Bethel şi la Fântâna lui Iacob, unde s-au oprit ca să bea apă. El a discutat cu fratele lui despre tradiţiile lui Avraam, ale lui Isac şi ale lui Iacob. El a contribuit mult la pregătirea lui Iacob pentru cele la care avea să fie martor în Ierusalim, căutând astfel să atenueze un şoc asemănător celui pe care el însuşi îl încercase cu prilejul primei sale vizite la templu. Dar Iacob nu era la fel de sensibil la unele dintre aceste privelişti. El a criticat maniera superficială şi dură în care unii preoţi îşi îndeplineau îndatoririle, dar în ansamblu el, a fost foarte încântat de şederea lui la Ierusalim.
(1399.3) 127:3.4 Iisus l-a dus pe Iacob în Bethania pentru masa de Paşti. Simon fusese îngropat cu strămoşii săi, şi Iisus a prezidat de Paşti peste comeseni ca un cap de familie, căci el adusese de la templu mielul pascal.
(1399.4) 127:3.5 După masa de Paşti, Maria s-a aşezat pentru a vorbi cu Iacob, în vreme ce Marta, Lazăr şi Iisus au discutat împreună până noaptea târziu. A doua zi, ei au asistat la slujbele templului, şi Iacob a fost şi el primit în comunitatea Israelului. În acea dimineaţă, pe când se opreau pe versantul Olivetului pentru a privi templul, Iacob şi-a exprimat admiraţia în timp ce Iisus contempla Ierusalimul în tăcere. Iacob nu putea înţelege comportamentul fratelui său. În seara aceea, ei s-au reîntors în Bethania, şi ar fi făcut cale întoarsă a doua zi, dar Iacob a insistat să se întoarcă ca să viziteze templul, explicând că vrea să îi asculte pe învăţători. Deşi motivul invocat a fost adevărat, în adâncul inimii sale, Iacob dorea să-l audă pe Iisus participând la dezbateri, aşa cum o auzise pe mama sa povestindu-i despre aceasta. Aşadar, ei s-au dus la templu şi au ascultat discuţiile, însă Iisus nu a pus întrebări. Totul îi părea atât de pueril şi atât de insignifiant minţii de om şi de Dumnezeu ce se trezea în el - nu putea decât să aibă milă de ei. Iacob a fost dezamăgit că Iisus nu a zis nimic. La întrebările sale, Iisus a răspuns doar atât: „Nu mi-a venit încă ceasul”.
(1399.5) 127:3.6 În ziua următoare, ei au făcut călătoria de întoarcere prin Ierihon şi prin valea Iordanului. Pe drum, Iisus a povestit multe lucruri, îndeosebi prima sa călătorie pe acest drum pe când avea treisprezece ani.
(1399.6) 127:3.7 La întoarcerea sa în Nazaret, Iisus a început să lucreze în vechiul atelier de reparaţii care aparţinea familiei şi a fost foarte fericit să poată întâlni zilnic atât de multe persoane din toate colţurile ţării şi din ţinuturile învecinate. Iisus iubea cu adevărat oamenii - oamenii de rând aşa cum sunt. În fiecare lună, el plătea rata de răscumpărare a atelierului şi, cu ajutorul lui Iacob, el a continuat să-şi întreţină familia.
(1399.7) 127:3.8 De mai multe ori pe an, când el nu avea vizitatori pentru lucru, Iisus continua să citească Scripturile de sabat la sinagogă şi explica adesea lecţia; dar alegea de obicei pasajele în aşa fel încât comentariile să fie inutile. El era priceput în ordonarea citirilor astfel încât pasajele se lămureau unul pe altul. De fiecare dată când avea timp, el nu ezita niciodată să-i ducă pe fraţii şi surorile lui în plimbări în natură în după-amiezile de sabat.
(1400.1) 127:3.9 În această epocă, chazanul a inaugurat un cerc de discuţii filozofice pentru tineri; aceştia se reuneau la domiciliul unor diverşi membri şi adeseori chiar la chazan acasă. Iisus a devenit un membru eminent al acestui grup. Pe această cale, el a putut recâştiga un pic din prestigiul local pe care îl pierduse în timpul recentelor controverse naţionaliste.
(1400.2) 127:3.10 Viaţa sa socială, deşi restrânsă, nu era totalmente neglijată. El avea mulţi prieteni foarte buni şi admiratori fervenţi printre tinerii şi tinerele din Nazaret.
(1400.3) 127:3.11 În septembrie, Elisabeta şi Ioan au venit să facă o vizită familiei din Nazaret. Ioan, după ce şi-a pierdut tatăl, avea intenţia de a se reîntoarce pe dealurile Iudeii pentru a se ocupa de agricultură şi de creşterea oilor, afară de cazul în care Iisus l-ar sfătui să rămână în Nazaret pentru a deveni tâmplar sau să facă vreun alt soi de muncă. Ioan şi mama sa nu ştiau că familia din Nazaret era practic lipsită de bani. Cu cât Maria şi Elisabeta vorbeau mai mult despre fiii lor, cu atât erau mai convinse că era bine ca cei doi tineri să muncească împreună şi să se vadă mai mult.
(1400.4) 127:3.12 Iisus şi Ioan au vorbit unul cu celălalt de multe ori şi au discutat câteva chestiuni foarte intime şi personale. La sfârşitul acestei vizite, ei s-au hotărât amândoi să nu se mai revadă până ce nu se vor putea întâlni în serviciul lor public, după ce „Tatăl ceresc îi va fi chemat” la lucru. Ioan a fost extrem de impresionat de ceea ce a văzut la Nazaret, şi a înţeles că el trebuia să se întoarcă la el acasă şi să muncească pentru a o întreţine pe mama lui. El a fost convins că va participa la misiunea vieţii lui Iisus, dar a înţeles că Iisus avea datoria de a se ocupa vreme de mai mulţi ani de sprijinirea familiei sale. Aşa că el a fost mult mai mulţumit să se întoarcă acasă, să aibă grijă de mica lor fermă şi de a răspunde nevoilor mamei sale. Ioan şi Iisus nu s-au mai revăzut niciodată până în ziua în care, pe malul Iordanului, Fiul Omului s-a înfăţişat pentru a fi botezat.
(1400.5) 127:3.13 În după-amiaza zilei de sâmbătă, 3 decembrie, anul acesta, moartea a lovit, pentru a doua oară, familia din Nazaret. Amos, frăţiorul lor, a murit din pricina unei febre foarte mari, după o săptămână de boală. După ce a traversat această perioadă dureroasă avându-l ca unic sprijin pe fiul ei mai mare, Maria a recunoscut pe deplin, în cele din urmă, că Iisus era adevăratul cap al familiei; şi el era într-adevăr un conducător de valoare.
(1400.6) 127:3.14 Vreme de patru ani, nivelul lor de viaţă scăzuse constant. De la an la an, ei se simţeau tot mai apăsaţi de sărăcie. Către sfârşitul acestui an, ei au înfruntat una din încercările cele mai grele ale luptelor lor înflăcărate. Iacob nu începuse încă să câştige bine, iar cheltuielile unei înmormântări adăugându-se la restul i-au cam descumpănit. Dar Iisus nu s-a mărginit la a spune mamei sale neliniştite şi îndurerate: „Mamă Maria, mâhnirea nu ne va ajuta; noi facem tot ce ne stă în putinţă, iar surâsul de mamă ar putea chiar să ne îndemne să facem şi mai bine. Zi după zi noi suntem întăriţi pentru aceste sarcini prin nădejdea de a avea înaintea noastră zile mai bune.” Optimismul său ferm şi practic era într-adevăr contagios; toţi copii trăiau într-o ambianţă în care se aşteptau lucruri şi vremuri mai bune. Şi acest curaj plin de speranţă a contribuit puternic la dezvoltarea unor caractere nobile şi puternice, în pofida sărăciei lor deprimante.
(1400.7) 127:3.15 Iisus poseda facultatea de a mobiliza eficient toate puterile mentale, sufleteşti şi corporale pentru sarcina imediată care era de îndeplinit. El putea să-şi concentreze mintea sa profund cugetătoare asupra singurei probleme pe care dorea s-o rezolve, iar această facultate, împreună cu răbdarea sa neobosită, îl făcea capabil să suporte cu seninătate încercările unei existenţe muritoare dificile - să trăiască ca şi cum l-ar „vedea pe Cel care este invizibil”.
(1401.1) 127:4.1 Din această epocă, Iisus şi Maria s-au înţeles mult mai bine. Ea îl considera mai puţin ca pe un fiu; el devenise pentru ea mai mult un tată pentru copiii ei. Viaţa de zi cu zi a familiei era plină de dificultăţi practice şi imediate. Ei nu vorbeau tot atât de frecvent despre opera vieţii sale, căci, cu timpul, toate gândurile lor au fost mutual consacrate întreţinerii şi educării familiei lor de patru băieţi şi trei fete.
(1401.2) 127:4.2 Încă de pe la începutul acestui an, Iisus o convinsese pe deplin pe mama sa să accepte metodele lui de instruire pentru copii - porunca pozitivă de a face bine în locul vechii metode iudaice care interzicea să faci ceva rău. La el acasă şi în timpul carierei sale de propovăduire publică a învăţăturii sale, Iisus s-a servit invariabil de forma pozitivă de îndemnare. Întotdeauna şi pretutindeni el zicea: „Faceţi lucrul acesta - voi ar trebui să faceţi lucrul acela.” El nu a folosit niciodată modul negativ de învăţământ derivat din străvechile tabuuri. El se abţinea de la a pune accent pe rău prin a-l interzice, în vreme ce proslăvea binele prin poruncirea facerii lui. În acest cămin, momentul rugăciunii sale era ocazia de a discuta despre tot ceea ce avea legătură cu bunăstarea familiei.
(1401.3) 127:4.3 Iisus a început să-i disciplineze cu înţelepciune pe fraţii şi surorile lui la o vârstă atât de fragedă încât el nu a fost niciodată nevoie să le dea multe pedepse pentru a asigura ascultarea lor promptă şi sinceră. Singura excepţie era Iuda faţă de care, în diferite împrejurări, Iisus a găsit ca fiind necesar să-i aplice unele sancţiuni pentru încălcările regulilor casei. În trei ocazii în care s-a socotit oportun ca Iuda să fie pedepsit pentru a fi violat în deplină cunoştinţă de cauză regulile de conduită ale familiei, ba chiar a şi mărturisit asta, pedeapsa sa a fost fixată printr-o decizie unanimă a copiilor mai vârstnici, şi aprobată de Iuda însuşi înainte de a-i fi aplicată.
(1401.4) 127:4.4 În timp ce Iisus era foarte metodic şi sistematic în tot ceea ce făcea, exista, de asemenea, în toate deciziile sale administrative, o odihnitoare supleţe de interpretare şi o adaptare individuală care îi impresiona pe toţi copiii prin spiritul de justiţie care îl însufleţea pe fratele lor tată. El nu îi pedepsea niciodată în mod arbitrar pe fraţii şi surorile lui. Imparţialitatea sa constantă şi consideraţia sa personală l-au făcut pe Iisus foarte îndrăgit de toată familia sa.
(1401.5) 127:4.5 Iacob şi Simon au crescut, încercând să-l imite pe Iisus în potolirea, prin persuasiune şi non-rezistenţă, a camarazilor lor belicoşi şi adesea nervoşi. Ei au reuşit aceasta destul de bine, dar, pe câtă vreme Iosif şi Iuda acceptau asemenea învăţături acasă, ei se grăbeau să se apere atunci când erau atacaţi de camarazii lor; îndeosebi Iuda viola spiritul acestor învăţături. Dar non-rezistenţa nu era o regulă a familiei. Violarea învăţăturilor personale nu comporta nici o sancţiune.
(1401.6) 127:4.6 În general, toţi copii, şi mai ales fetele, îl consultau pe Iisus cu privire la necazurile lor de copii şi se încredeau în el ca într-un tată plin de afecţiune.
(1401.7) 127:4.7 Crescând, Iacob a devenit un tânăr foarte cumpătat şi avea o fire echilibrată, dar nu avea tot atâtea tendinţe spirituale cât Iisus. El era un student mult mai bun decât Iosif. Acesta, deşi era un muncitor conştiincios, era şi mai puţin înclinat spre spiritualitate; Iosif era un om harnic, dar nu atingea nivelul intelectual al celorlalţi copii. Simon era bine intenţionat, dar prea visător. El şi-a întemeiat viaţa încetul cu încetul şi lucrul acesta a pricinuit multe griji lui Iisus şi Mariei, dar el a fost întotdeauna un băiat bun şi bine intenţionat. Iuda era un aţâţător şi cauza discordie. El avea ideile cele mai elevate dar avea o fire instabilă. Era tot atât de hotărât şi de dinamic ca şi mama sa, dar aceasta avea un simţ al măsurii şi o discreţie care îi lipseau mult lui Iuda.
(1402.1) 127:4.8 Miriam era o fată bine echilibrată şi ponderată, şi aprecia foarte mult lucrurile nobile şi spirituale. Marta gândea şi acţiona lent, dar ea era un copil foarte capabil şi demn de încredere. Micuţa Rut era raza de soare a căminului; deşi vorbea cu uşurinţă, ea avea o inimă cât se poate de sinceră. Ea de-a dreptul îl adora pe marele ei frate şi tată, dar ai ei nu o răsfăţau. Ea era un copil frumos dar nu tot atât de încântător ca Miriam, care era frumuseţea familiei, dacă nu a oraşului.
(1402.2) 127:4.9 Cu timpul, Iisus s-a străduit mult să modifice şi să facă mai puţin rigide învăţăturile şi practicile de familie referitoare la respectarea sabatului şi a multor altor rituri ale religiei. Maria îşi dădea asentimentul din toată inima faţă de toate aceste schimbări. Iisus devenise pe atunci şeful de necontestat al casei.
(1402.3) 127:4.10 În anul acela, Iuda a început să se ducă la şcoală, iar Iisus a fost obligat să-şi vândă harpa pentru a plăti aceste cheltuieli. Aşa a dispărut ultima dintre plăcerile sale recreative. Lui îi plăcea foarte mult să cânte la harpă când avea creierul obosit şi trupul ostenit, dar s-a consolat cu gândul că cel puţin harpa nu fusese luată de colectorii de impozite.
(1402.4) 127:5.1 Cu toate că Iisus a fost sărac, situaţia sa socială în Nazaret nu era în nici un fel compromisă. El se situa în primele rânduri ale tinerilor oraşului şi era foarte mult stimat de majoritatea tinerelor. Din moment ce Iisus era un atât de minunat exemplu de vigoare fizică şi intelectuală masculină, şi considerând reputaţia sa de călăuză spirituală, nu era ceva ciudat că Rebeca, fiica mai mare a lui Ezra, un bogat negustor şi negociator din Nazaret, s-a pomenit devenind încetul cu încetul îndrăgostită de acest fiu al lui Iosif. Ea şi-a mărturisit ataşamentul ei pentru Iisus mai întâi lui Miriam, sora lui, iar Miriam la rândul ei a discutat aceasta cu mama ei. Maria a fost foarte tulburată. Era ea pe punctul de a-şi pierde fiul, devenit în prezent capul indispensabil al familiei? Oare nu se va termina niciodată cu dificultăţile? Ce s-ar putea întâmpla pe urmă? Şi apoi s-a apucat să mediteze asupra efectului pe care l-ar avea căsnicia asupra carierei viitoare a lui Iisus. Câteodată, nu prea des, ea îşi amintea că Iisus era „un copil al făgăduinţei”. După ce au discutat despre această chestiune, Miriam şi Maria s-au decis să facă un efort pentru a pune capăt acestui lucru înainte ca Iisus să afle ceva, ducându-se de-a dreptul la Rebeca pentru a-i explica toată istoria şi pentru a o informa cinstit despre credinţa lor că Iisus era un fiu al destinului şi că el avea să devină o mare lider religios, poate chiar Mesia.
(1402.5) 127:5.2 Rebeca a ascultat cu atenţie; ea a fost fascinată de poveste şi s-a hotărât mai mult ca oricând să-şi încerce soarta cu un asemenea om ales de ea şi să împărtăşească cariera lui de conducător. Ea pleda (în sinea ei) că un asemenea om avea tot atât de multă nevoie şi de o soţie fidelă şi capabilă. Ea a interpretat eforturile Mariei de a o face să-şi schimbe hotărârea ca pe o reacţie naturală a temerii sale de a pierde capul şi singurul sprijin al familiei sale; dar, ştiind că tatăl său aproba atracţia ei pentru fiul tâmplarului, ea socotea pe drept cuvânt că el ar fi fericit să dea familiei un venit suficient pentru a compensa bine pierderea salariului lui Iisus. Când tatăl său a acceptat acest plan, Rebeca a mai avut şi alte întrevederi cu Maria şi Miriam. Nereuşind să obţină sprijinul lor, ea s-a încumetat să meargă direct la Iisus. Ea a făcut aceasta cu ajutorul tatălui ei, care l-a invitat pe Iisus la ei pentru a şaptesprezecea aniversare a Rebecăi.
(1403.1) 127:5.3 Iisus a ascultat cu atenţie şi cu simpatie toată această poveste, mai întâi de la tatăl Rebecăi, apoi de la Rebeca însăşi. El a răspuns cu blândeţe că nici o sumă de bani nu puteau înlocui obligaţia sa personală de a creşte familia tatălui său, de a „împlini cea mai sacră dintre îndatoririle omeneşti - fidelitatea faţă de propria carne şi faţă de propriul sânge”. Tatăl Rebecăi a fost profund emoţionat de cuvintele de devotament familial ale lui Iisus şi s-a retras din discuţie. Unica sa remarcă faţă de soţia sa, Maria, a fost aceasta: „Nu îl putem avea ca fiu; este prea nobil pentru noi.”
(1403.2) 127:5.4 Atunci a început întrevederea memorabilă cu Rebeca. Până atunci, Iisus făcuse prea puţină distincţie în relaţiile sale cu băieţii şi fetele, cu bărbaţii tineri şi cu femeile tinere. Mintea sa era în întregime prea mult ocupată cu problemele presante ale treburilor practice pământeşti şi prea intrigată de luarea în considerare a eventualei sale cariere cu privire la „treburile Tatălui său” pentru a fi considerat vreodată în mod serios consumarea dragostei personale în căsătoria omenească. Dar, în prezent, el se găsea în faţa unei alte probleme pe fiecare muritor trebuie s-o înfrunte şi s-o rezolve. Într-adevăr el a „fost pus la încercare în toate felurile aşa cum sunteţi şi voi înşivă”.
(1403.3) 127:5.5 După ce a ascultat cu atenţie, el a mulţumit sincer Rebecăi pentru admiraţia ce i-a exprimat-o şi a adăugat: „Aceasta mă va încuraja şi mă va mângâia în toate zilele vieţii mele.” El a explicat că nu era liber să aibă, cu o femeie, alte relaţii decât aceea de simplă consideraţie fraternă şi de pură prietenie. El a precizat că prima şi cea mai importantă îndatorire a sa era de a creşte familia tatălui său, că el nu putea lua în considerare căsătoria înainte ca aceea să fie îndeplinită; şi apoi a adăugat: „Dacă eu sunt un fiu al destinului, eu nu trebuie să îmi asum obligaţii de-o viaţă înainte ca destinul meu să se fi manifestat.”
(1403.4) 127:5.6 Rebeca a avut inima zdrobită. Ea a refuzat să fie consolată şi a stăruit pe lângă tatăl ei ca să părăsească Nazaretul până ce acesta a consimţit până la urmă să se instaleze la Sepphoris. În cursul anilor următori, Rebeca a răspuns întotdeauna, numeroşilor oameni care o cereau în căsătorie, că ea trăia cu un singur scop - ca să aştepte ora când acela care era pentru ea cel mai mare om care trăise vreodată îşi va începe cariera sa de maestru care propovăduieşte adevărul viu. Ea l-a urmat cu devotament prin anii frământaţi ai serviciului său public. Ea a fost prezentă (nezărită de Iisus) în ziua când el a intrat călare triumfal în Ierusalim, şi ea a stat în picioare „printre celelalte femei” de lângă Maria, în acea tragică şi fatală după-amiază în care Fiul Omului a fost atârnat pe cruce. Pentru ea precum şi pentru nenumăratele lumi de sus, el era „singurul cu desăvârşire demn de a fi iubit şi cel mai mare dintre zece mii”.
(1403.5) 127:6.1 Povestea dragostei Rebecăi pentru Iisus s-a răspândit în Nazaret şi mai târziu în Capernaum, aşa că, deşi în cursul anilor care au urmat, multe femei l-au Iubit pe Iisus, după cum şi bărbaţii îl iubeau, el nu a mai trebuit niciodată să refuze oferta personală de devotament a vreunei alte femei de bine. Începând din acest moment, afecţiunea umană pentru Iisus a fost mai mult de natura unei consideraţii respectuoase şi adoratoare. Bărbaţii şi femeile îl iubeau cu devoţiune pentru ceea ce era el, fără nici cea mai mică urmă de satisfacţie egoistă şi fără dorinţă de posesiune afectivă. Dar, vreme de mulţi ani, de fiecare dată când se povestea istoria personalităţii omeneşti a lui Iisus, se menţiona devoţiunea Rebecăi.
(1404.1) 127:6.2 Miriam, care cunoştea bine pasiunea Rebecăi şi ştia cum renunţase fratele ei chiar şi la dragostea unei frumoase fete (fără a realiza rolul pe care îl juca în această decizie cariera lui predestinată), a ajuns să-l idealizeze pe Iisus şi să-l iubească cu o emoţionantă şi profundă afecţiune ca pe un frate şi ca pe un tată.
(1404.2) 127:6.3 Cu toate că abia de-şi puteau permite, Iisus avea o stranie dorinţă de a merge la Ierusalim cu ocazia Paştelui. Cunoscând recenta sa experienţă cu Rebeca, mama sa l-a îndemnat cu înţelepciune să facă călătoria. Fără a fi cu totul conştient de asta, Iisus dorea mai ales să aibă un prilej de a vorbi cu Lazăr şi de a se întâlni cu Marta şi Maria. Pe lângă propria sa familie, el îi prefera şi pe aceştia trei.
(1404.3) 127:6.4 Făcând această călătorie la Ierusalim, el a mers prin Meguiddo, Antipatris şi Lydda, parcurgând, în parte, drumul urmat atunci când el fusese adus înapoi în Nazaret, la întoarcerea sa din Egipt. I-a luat patru zile ca să se ducă la Paşti şi să reflecteze mult la evenimentele trecute care avuseseră loc în Meguiddo şi în împrejurimi, câmpul de bătălie internaţional al Palestinei.
(1404.4) 127:6.5 Iisus a traversat Ierusalimul; nu s-a oprit decât pentru a privi templul şi mulţimea de vizitatori. El avea o stranie şi crescândă aversiune pentru acest templu construit de Irod şi de preoţimea sa aleasă din raţiuni politice. Mai presus de toate, el dorea să-i vadă pe Lazăr, pe Marta şi pe Maria. Lazăr avea aceeaşi vârstă cu a lui Iisus şi era în prezent cap de familie; în momentul acestei vizite, mama lui Lazăr fusese şi ea înmormântată. Marta era cu puţin mai mult de un an mai în vârstă decât Iisus, în vreme ce Maria era cu doi ani mai tânără. Iisus era idealul pe care toţi trei îl idolatrizau.
(1404.5) 127:6.6 În cursul acestei vizite, a avut loc una dintre manifestaţiile periodice de revoltă ale lui Iisus contra tradiţiei - exprimarea unui resentiment contra practicilor ceremoniale pe care Iisus le considera ca dând o falsă idee despre Tatăl său ceresc. Neştiind că Iisus avea să vină, Lazăr plănuise să celebreze Paştele cu prietenii într-un sat vecin, mai jos pe drumul Ierihonului. Iisus propunea să se celebreze sărbătoarea acolo unde erau, în casa lui Lazăr. „Însă” a zis Lazăr, „noi nu avem mielul pascal”. Şi atunci a început Iisus o disertaţie prelungită şi convingătoare pentru a arăta că Tatăl ceresc nu se interesa cu adevărat de aceste ritualuri copilăreşti şi lipsite de sens. După o rugăciune ferventă şi solemnă, ei s-au ridicat şi Iisus le-a spus: „Lăsaţi-i pe oamenii poporului meu cu minţile puerile şi întunecate să-l servească pe Dumnezeul lor aşa cum le-a poruncit Moise; este mai bine pentru ei să facă aşa, dar noi, care am văzut lumina vieţii, încetăm să ne mai apropiem de Tatăl nostru prin întunericul morţii. Să fim liberi în cunoaşterea adevărului iubirii eterne a Tatălui nostru.”
(1404.6) 127:6.7 În seara aceea, în amurg, toţi patru s-au aşezat şi au participat la prima sărbătoare a Paştelui care fusese vreodată celebrată fără mielul pascal de către iudeii pioşi. Pâinea fără plămadă şi vinul fuseseră pregătite pentru acest Paşte, iar Iisus le-a servit tovarăşilor săi aceste feluri de mâncare simbolice pe care le numea „pâinea vieţii” şi „apa vie”. Ei au mâncat conformându-se cu solemnitate învăţăturilor care tocmai fuseseră date. Iisus a căpătat obiceiul de a practica acest rit sacramental cu ocazia fiecăreia dintre vizitele sale ulterioare în Bethania. Cândva revenit acasă la el, el i-a povestit toate acestea mamei sale, mai întâi ea a fost şocată, dar puţin câte puţin a ajuns să împărtăşească punctul lui de vedere; totuşi, ea a fost foarte uşurată atunci când Iisus a asigurat-o că nu avea intenţia de a introduce în familia lor această nouă concepţie asupra Paştelor. Acasă, cu copii, el a continuat, an de an, să mănânce Paştele „după legea lui Moise”.
(1404.7) 127:6.8 În timpul acestui, an Maria a avut cu Iisus o lungă convorbire despre căsătorie. Ea l-a întrebat fără ocolişuri dacă el s-ar căsători în cazul în care ar fi eliberat de responsabilităţile familiale. Iisus i-a explicat că, de vreme ce îndatorirea imediată îi interzicea căsătoria, el se gândise prea puţin la lucrul acesta. El s-a exprimat ca şi cum s-ar îndoi că ar trebui să intre vreodată în instituţia căsătoriei; el a zis că toate aceste lucruri trebuiau să aştepte „ceasul meu”, momentul în care „lucrarea Tatălui meu va trebui să înceapă”. După ce decisese deja în sinea sa că el nu trebuia să devină tată de copii carnali, el s-a preocupat foarte puţin de chestiunea căsătoriei umane.
(1405.1) 127:6.9 În anul acela, el a început în chip nou sarcina de a împleti mai bine natura sa muritoare şi natura sa divină într-o simplă şi eficientă individualitate umană. Statutul său moral şi înţelegerea sa spirituală au continuat să crească.
(1405.2) 127:6.10 Deşi proprietatea lor din Nazaret (cu excepţia casei lor) a fost lichidată, ei au primit, în anul acela, un mic ajutor financiar din vânzarea unei participări într-o proprietate din Capernaum. Acesta era ultimul dintre toate bunurile imobiliare ale lui Iosif. Această afacere a fost încheiată cu un constructor de bărci numit Zebedeu.
(1405.3) 127:6.11 Iosif a fost primit, în anul acela, la examenele şcolii sinagogii şi s-a pregătit să lucreze la măsuţa de tâmplărie din atelierul de acasă. Deşi moştenirea tatălui lor fost epuizată, existau şanse ca ei să biruie cu succes sărăcia întrucât trei dintre ei se aflau acum regulat la lucru.
(1405.4) 127:6.12 Iisus devine rapid un bărbat, însă nu doar unul tânăr, ci un adevărat adult. El a învăţat bine să-şi poarte responsabilităţile. El ştia să persevereze, în ciuda decepţiilor. El îşi păstra curajul atunci când planurile sale erau zădărnicite, iar proiectele sale temporar dejucate. El a învăţat să fie echitabil şi just chiar şi în faţa nedreptăţii. El era pe cale de a învăţa să-şi ajusteze idealurile sale de viaţă spirituală la cerinţele practice ale existenţei pământeşti. El învăţa cum să facă planuri pentru atingerea unui ţel idealist superior şi îndepărtat, în timp ce trudea din greu în scopul de a satisface necesităţile mai apropiate şi mai imediate. El dobândea treptat arta de a-şi adapta aspiraţiile cerinţelor banale ale vieţii fiinţelor umane. El aproape că a stăpânit tehnica de a utiliza energia impulsului spiritual pentru a face să funcţioneze mecanismul realizărilor materiale. El învaţă încetul cu încetul cum să trăiască viaţa cerească, continuându-şi totodată existenţa sa terestră. Din ce în ce mai mult, el depindea de îndrumarea ultimă a Tatălui său ceresc, asumându-şi totodată rolul patern de a-i călăuzi şi de a-i orienta pe copiii familiei sale pământene. El a devenit iscusit în arta de a smulge victoria chiar şi din ghearele înfrângerii. El a învaţat cum să transforme dificultăţile timpului în triumfuri ale eternităţii.
(1405.5) 127:6.13 Şi astfel, odată cu trecerea anilor, acest tânăr din Nazaret continuă să facă experienţa vieţii aşa cum este ea trăită în carnea muritoare pe lumile timpului şi ale spaţiului. El a trăit pe Urantia o viaţă completă, reprezentativă şi bine împlinită. El a părăsit această lume cu o experienţă matură a încercărilor prin care trec creaturile sale în timpul asprilor şi scurţilor ani ai primei lor vieţi, viaţa în trup. Şi toată această experienţă umană este proprietatea eternă a Suveranului Universului. El este fratele nostru înţelegător, amicul nostru compătimitor, suveranul nostru experimentat şi tatăl nostru milostiv.
(1405.6) 127:6.14 Copil fiind, el a acumulat un vast ansamblu de cunoştinţe. Ca tânăr el a triat, a clasificat şi a corelat aceste informaţii. Acum, ca bărbat al tărâmului, el începe să organizeze aceste achiziţii mentale pregătitoare pentru folosirea lor în învăţătura sa viitoare, în slujba sa şi în serviciul său pentru semenii săi muritori pe această planetă şi pe toate celelalte sfere locuite în tot universul Nebadonului.
(1405.7) 127:6.15 Venit pe lume ca orice nou-născut al tărâmului, el şi-a trăit viaţa de copil şi a traversat etapele succesive ale tinereţii şi adolescenţei. El se găseşte acum în pragul deplinei sale maturităţi, bogat în experienţa vieţii omeneşti, desăvârşit în înţelegerea naturii omeneşti şi plin de compasiune pentru slăbiciunea acestei naturi omeneşti. El este pe cale de a deveni expert în arta divină de a-l revela pe Tatăl său Paradisiac creaturilor muritoare de toate vârstele şi de pe toate nivelele de evoluţie.
(1406.1) 127:6.16 De acum înainte, în calitate de om pe deplin maturizat, în calitate de adult al tărâmului, el se pregăteşte să îşi continue misiunea supremă de a-l revela pe Dumnezeu oamenilor şi de a-i conduce pe oameni la Dumnezeu.


duminică, 15 octombrie 2017

«Deşertul de sare»: Salar de Uyuni, cea mai mare oglindă din lume


Cerul senin, întinderea uriaşă de sare şi oglinda care se formează în sezonul ploios atrag mii de turişti şi fotografi amatori la Salar de Uyuni, în Bolivia, în fiecare an.
Salar de Uyuni este cea mai mare câmpie de sare din lume, cu o suprafaţă de peste 10.000 de kilometri pătraţi. Situată în sud-vestul Boliviei, la o altitudine de 3.665 de metri, Salar de Uyuni este unul dintre cele mai netede locuri de pe Pământ, cu o diferenţă de nivel de doar un metru. Din acest motiv, dar şi pentru că cerul este foarte senin, datorită lipsei industriei, dar şi fiindcă aerul este uscat, având o umiditate de aproximativ 30%, câmpia este folosită pentru calibrarea sateliţilor. Cu ajutorul acestei tehnologii, oamenii de ştiinţă au demonstrat că zona nu este perfect netedă, măsurătorile arătând existenţa unor „dealuri” şi „văi” de doar câţiva milimetri!
Salar de Uyuni este cunoscută însă ca o atracţie turistică, mai ales datorită potenţialului pentru fotografii reuşite pe care îl dau relieful şi atmosfera senină, dar şi peisajul alb care pare că nu se termină.
 
yogaesoteric
14 octombrie 2017
 

sâmbătă, 14 octombrie 2017

Cei doi ani cruciali (din CARTEA URANTIA, P.IV/cap.126)

(1386.1) 126:0.1 DINTRE toate experienţele vieţii pământeşti a lui Iisus, al paisprezecelea şi al cincisprezecelea au fost anii lui cei mai hotărâtori. Aceşti doi ani, după ce a început să fie conştient de divinitatea sa şi de menirea sa, şi înainte de a fi reuşit să comunice, într-o mare măsură, cu Ajustorul său interior, au fost cei mai grei din viaţa sa frământată de pe Urantia. Această perioadă de doi ani ar trebui numită marea încercare, adevărata ispită. Nici un tânăr, în trecerea lui prin primele tulburări şi prin problemele de adaptare ale adolescenţei, nu a fost vreodată supus unei încercări mai decisive decât aceea prin care a trecut Iisus în cursul tranziţiei sale de la copilărie la adolescenţă.
(1386.2) 126:0.2 Această importantă perioadă de dezvoltare din tinereţea lui Iisus a început cu sfârşitul vizitei la Ierusalim şi cu reîntoarcerea la Nazaret. Maria a fost mai întâi fericită la gândul că îşi regăsise băiatul, că Iisus revenise acasă pentru a fi un fiu ascultător - deşi nu fusese niciodată altfel - şi că va fi de atunci înainte mai docil faţă de planurile de viitor pe care i le făcea. Dar ea nu avea să se încălzească multă vreme la soarele iluziilor materne şi al inconştientului orgoliu de familie; foarte curând ea urma să-şi piardă şi mai mult iluziile. Băiatul trăia din ce în ce mai mult în tovărăşia tatălui său; din ce în ce mai puţin venea la mama sa în legătură cu problemele sale. În acelaşi timp, avea să sporească neînţelegerea părinţilor săi privitoare la frecventele lui alternări între treburile acestei lumi şi meditaţiile asupra propriilor sale legături cu treburile Tatălui său. Spus de-a dreptul, ei nu se înţelegeau, dar îl iubeau sincer.
(1386.3) 126:0.3 Pe măsură ce Iisus creştea, mila şi dragostea sa pentru poporul iudeu se adânceau, însă cu trecerea anilor se dezvolta în mintea sa un just resentiment contra prezenţei, în templul Tatălui său, a preoţilor aleşi din raţiuni politice. Iisus avea un mare respect pentru fariseii sinceri şi pentru scribii cinstiţi, dar nu avea nici o stimă pentru fariseii ipocriţi şi pentru teologii necinstiţi; el îi privea cu dispreţ pe toţi liderii religioşi care nu erau sinceri. Atunci când examina cu minuţiozitate conduita conducătorilor Israelului, el era adesea tentat să privească cu ochi favorabili posibilitatea ca el să devină Mesia cel aşteptat de către iudei, dar nu a cedat niciodată acestei tentaţii.
(1386.4) 126:0.4 Povestea acestor isprăvi printre înţelepţii Ierusalimului era măgulitoare pentru tot Nazaretul şi mai ales pentru străvechii săi maeştri din şcoala sinagogii. Pentru o vreme, elogierea lui Iisus a fost pe buzele tuturor. Tot târgul povestea despre înţelepciunea copilăriei sale şi despre conduita sa meritorie, şi se prezicea că băiatul era menit să devină un mare conducător în Israel. În cele din urmă, în Galileea, din Nazaret, avea să iasă un învăţător cu adevărat mare. Toţi aşteptau cu nerăbdare momentul în care el va împlini vârsta de cincisprezece ani, ceea ce i-ar permite de drept să citească Scripturile în sinagogă cu prilejul zilei sabatului.
(1387.1) 126:1.1 Anul 8 este anul calendaristic al celei de-a paisprezecea lui aniversări. Iisus ajunsese un bun făcător de juguri şi lucra bine pânza şi pielea. El devenea rapid atât un tâmplar, cât şi un ebenist priceput. În vara aceea, el a urcat adeseori pe creasta dealului situat la nord-vest de Nazaret, pentru a se ruga şi pentru a medita. El devenea treptat tot mai conştient de natura efuziunii sale pe pământ.
(1387.2) 126:1.2 Cu puţin peste o sută de ani mai înainte, acest deal fusese „înaltul loc al lui Baal”, iar acum acesta era amplasamentul mormântului lui Simion, un sfânt renumit în Israel. De pe coama dealului lui Simion, Iisus putea dintr-o singură privire să îmbrăţişeze Nazaretul şi ţara învecinată. Privind spre Megiddo, el îşi reamintea istoria armatei egiptene ce purta prima ei mare victorie din Asia, şi felul în care mai târziu o armată asemănătoare îl biruise pe Iosia, regele Iudeii. Nu departe de acolo, el putea să vadă Taanakul, unde Deborah şi Barac l-au bătut pe Sisera. La orizont putea zări dealurile Dothanului unde, după cum fusese învăţat, Iosif fusese vândut de fraţii săi ca sclav, în Egipt. Îndreptându-şi apoi privirile spre Ebal şi Gerizim, el îşi amintea tradiţiile lui Avraam, ale lui Iacob şi ale lui Abimelech. Şi astfel îi reveneau în minte, şi le întorcea pe toate părţile, evenimentele istorice şi tradiţionale ale poporului tatălui său Iosif.
(1387.3) 126:1.3 El şi-a urmat cursurile avansate de lectură cu cei care predau în sinagogă şi a continuat totodată educaţia familială a fraţilor şi surorilor lui pe măsură ce aceştia atingeau vârsta potrivită.
(1387.4) 126:1.4 La începutul acelui an 8, Iosif a luat măsuri ca să pună de o parte venitul de pe proprietăţile sale din Nazaret şi Capernaum, pentru a plăti lungul ciclu de studii al fiului său în Ierusalim; se prevedea că Iisus trebuia să meargă în Ierusalim în luna august a anului care urma, când va atinge vârsta de cincisprezece ani.
(1387.5) 126:1.5 La începutul anului, Iosif şi Maria au avut frecvent îndoieli cu privire la menirea fiului lor mai mare. Într-adevăr, el era un copil strălucit şi adorabil, dar foarte dificil de înţeles şi de pătruns; pe de altă parte, nu se întâmplase niciodată nimic extraordinar sau miraculos. Mândra sa mamă stătuse de zeci de ori într-o expectativă încremenită, aşteptându-se să-l vadă pe fiul ei înfăptuind vreo ispravă supraomenească sau miraculoasă, dar speranţele ei s-au spulberat întotdeauna, ea pomenindu-se într-o crudă decepţie. Toate acestea erau descurajante şi chiar demoralizante. Persoanele pioase din vremea aceea credeau cu adevărat că profeţii şi oamenii făgăduinţei îşi demonstrau întotdeauna vocaţia şi îşi stabileau autoritatea divină înfăptuind miracole şi făcând minuni. Însă Iisus nu făcea nimic dintre toate acestea; de aceea confuzia părinţilor săi sporea constant pe măsură ce se gândeau la viitorul lui.
(1387.6) 126:1.6 Îmbunătăţirea situaţiei economice a familiei din Nazaret se făcea simţită acasă în multe feluri, îndeosebi prin numărul crescând al tabletelor albe şlefuite care erau întrebuinţate ca tăbliţe de scris; pe atunci se scria cu creion de cărbune. Lui Iisus i s-a îngăduit, de asemenea, să-şi reia lecţiile de muzică; îi plăcea foarte mult să cânte la harpă.
(1387.7) 126:1.7 În decursul acestui an, se poate într-adevăr spune că Iisus „a crescut în graţiile oamenilor şi ale lui Dumnezeu”. Perspectivele familiei păreau bune, iar viitorul se arăta luminos.
(1388.1) 126:2.1 Totul a mers bine până în ziua fatală de marţi 25 septembrie, când un mesager din Sepphoris a adus, în căminul din Nazaret, tragica veste că Iosif fusese grav rănit de căderea unei macarale învârtitoare pe când lucra la reşedinţa guvernatorului. Mesagerul din Sepphoris se oprise la atelier înainte de a se duce la domiciliul lui Iosif. El l-a informat pe Iisus de accidentul pe care l-a avut tatăl său, şi cei doi s-au dus împreună acasă pentru a-i împărtăşi Mariei această veste tristă. Iisus dorea să ajungă numaidecât alături de tatăl său, dar Maria nu voia să audă de nimic altceva, gândindu-se că trebuie să se ducă în grabă lângă soţul ei. Ea a decis ca Iacob, care avea atunci zece ani, s-o însoţească la Sepphoris, în vreme ce Iisus va rămâne acasă cu copiii mai mici până la reîntoarcerea ei, căci ea nu ştia cât de grav fusese rănit Iosif. Dar Iosif murise din pricina rănilor sale înainte de sosirea Mariei. A fost adus în Nazaret şi a doua zi a fost aşezat în mormânt pentru a se odihni în pace cu strămoşii lui.
(1388.2) 126:2.2 Chiar în momentul în care perspectivele erau bune şi viitorul părea promiţător, o mână aparent crudă l-a doborât pe capul familiei din Nazaret. Treburile casei au fost întrerupte şi toate planurile pentru viitoarea educaţie a lui Iisus s-au năruit. Tânărul tâmplar, care tocmai trecuse de paisprezece ani, devenit conştient că trebuia nu numai să dezvăluie natura divină, pe pământ şi în trup, potrivit misiunii primite de la Tatăl său ceresc, ci trebuia şi ca tânăra sa natură umană să poarte pe umeri responsabilitatea de a avea grijă de mama sa văduvă şi de cei şapte fraţi şi surori - fără a mai socoti un alt copil aşteptat. Adolescentul din Nazaret devenea acum singurul sprijin şi ajutor al acestei familii lovite într-un mod atât de neaşteptat. În felul acesta s-a permis pe Urantia succesiunea naturală a evenimentelor care l-au forţat pe acest tânăr al destinului să-şi asume atât de devreme responsabilităţi foarte grele, dar educative şi disciplinare în cel mai înalt grad. El devenea capul unei familii omeneşti; el devenea tatăl propriilor lui fraţi şi surori; el trebuia să susţină şi să protejeze pe mama sa ca păzitor al căminului patern, singurul pe care urma să-l cunoască în timpul şederii lui pe această lume.
(1388.3) 126:2.3 Iisus a acceptat din toată inima responsabilităţile care s-au abătut atât de subit asupra lui, şi pe care şi le-a asumat cu fidelitate până la capăt. Cel puţin o mare problemă şi o dificultate anticipată din viaţa sa fuseseră în mod tragic rezolvate - nu se mai aştepta nimeni ca el să se ducă în Ierusalim pentru a studia cu rabinii. A fost întotdeauna adevărat că Iisus „nu era discipolul nimănui”. El era întotdeauna gata să înveţe până şi de la cel mai umil copilaş, dar nu s-a inspirat niciodată de la surse omeneşti în ce priveşte autoritatea sa pentru propovăduirea adevărului.
(1388.4) 126:2.4 Cu toate acestea, el nu ştia încă nimic de apariţia lui Gabriel în faţa mamei sale înainte de naşterea lui; el a aflat numai de la Ioan în ziua botezului său, la începutul serviciului său public.
(1388.5) 126:2.5 Cu timpul, tânărul tâmplar din Nazaret a cântărit tot mai bine fiecare instituţie a societăţii şi fiecare uzanţă a religiei după un criteriu invariabil. Ce face ea pentru sufletul omenesc? Îl apropie ea pe Dumnezeu de om? Îl conduce ea pe om la Dumnezeu? Fără a neglija complet aspectele recreative şi sociale ale vieţii, adolescentul şi-a consacrat din ce în ce mai mult timpul şi forţele către atingerea a numai două scopuri: să aibă grijă de familia sa şi să se pregătească pentru înfăptuirea pe pământ a voii Tatălui său ceresc.
(1389.1) 126:2.6 În anul acela, vecinii au căpătat obiceiul de a intra pe neaşteptate, în cursul serilor de iarnă, pentru a-l auzi pe Iisus cântând la harpă, pentru a-i asculta povestirile (căci băiatul era un bun povestitor) şi pentru a-l auzi citind pasaje din Scripturile greceşti.
(1389.2) 126:2.7 Familia putea destul de bine să-şi ducă traiul acasă, deoarece avea la îndemână o sumă bună de bani în momentul morţii lui Iosif. Iisus n-a întârziat să arate că avea, în afaceri, o judecată pătrunzătoare şi perspicacitate financiară. El avea spirit liberal, dar gusturi simple; era econom, dar generos. El s-a dovedit un administrator înţelept şi eficace al bunurilor tatălui său.
(1389.3) 126:2.8 În ciuda a tot ceea ce puteau să facă Iisus şi vecinii din Nazaret pentru a aduce veselia înăuntrul căminului, Maria, şi chiar şi copiii, au rămas plini de tristeţe. Iosif nu mai era. El fusese un soţ şi un tată excepţional şi le lipsea tuturor. Şi li se părea cu atât mai tragic să se gândească că el murise înainte ca ei să-i poată vorbi sau să primească binecuvântarea sa.
(1389.4) 126:3.1 În mijlocul celui de-al cincisprezecelea an - şi noi socotim timpul după calendarul secolului al douăzecilea, iar nu după anul iudaic - Iisus preluase cu fermitate conducerea familiei sale. Înainte de încheierea acestui an, economiile lor erau pe sfârşite, şi erau puşi în situaţia de fi nevoiţi să vândă una dintre casele din Nazaret pe care Iosif le poseda în comun cu vecinul său Iacob.
(1389.5) 126:3.2 Rut, ultima născută a familiei, a venit pe lume miercuri seara, pe 17 aprilie, anul 9. Pe cât îi era cu putinţă, Iisus a încercat să ia locul tatălui său consolând-o şi ajutând-o pe mama sa în timpul acestei încercări grele şi deosebit de triste. Vreme de aproape douăzeci de ani (până la începerea vieţii sale publice), nici un tată nu ar fi putut s-o iubească şi s-o crească pe fiica sa cu mai multă afecţiune şi fidelitate decât Iisus, după felul cum s-a ocupat el de micuţa Rut. El a fost un tată la fel de bun şi pentru ceilalţi membrii ai familiei.
(1389.6) 126:3.3 În cursul acestui an, Iisus a formulat, pentru prima dată, rugăciunea pe care au învăţat-o de la el, mai târziu, apostolii lui şi care s-a răspândit sub numele de „Tatăl Nostru”. Într-un sens, aceasta a fost o evoluţie a cultului căminului. Iudeii aveau numeroase forme de proslăvire şi mai multe rugăciuni clasice. După moartea tatălui său, Iisus a încercat să-i înveţe pe copiii mai mari să se exprime individual în rugăciuni - aşa cum şi lui însuşi îi plăcea atât de mult să o facă - dar ei nu puteau să priceapă gândirea sa şi reveneau invariabil la formele lor de rugăciune învăţate pe de rost. În această încercare de a-i stimula pe cei mai mari dintre fraţii şi surorile lui ca să spună rugăciuni individuale Iisus s-a străduit să-i călăuzească prin expresii sugestive; curând, fără intenţie din partea sa, ei s-au folosit cu toţii de o formă de rugăciune în mare măsură întemeiată pe ideile directoare pe care le învăţaseră de la Iisus.
(1389.7) 126:3.4 În cele din urmă, Iisus a abandonat ideea ca fiecare membru al familiei să formuleze rugăciuni spontane. Într-o seară de octombrie, el s-a aşezat lângă mica lampă din faţa mesei joase de piatră; apoi, pe o planşetă de cedru şlefuită, având latura de aproximativ patruzeci şi cinci de centimetri, el a scris, cu o bucată de creion de cărbune, rugăciunea care a devenit pe viitor ruga model a familiei.
(1389.8) 126:3.5 În anul acela, Iisus a fost foarte tulburat de gânduri confuze. Responsabilităţile sale familiale îndepărtaseră foarte eficient orice idee de a duce la îndeplinire vreun plan ca răspuns la vizitarea Ierusalimului care îl invita să „se ocupe de treburile Tatălui său”. Iisus a tras concluzia, pe bună dreptate, că grija de a veghea asupra familiei tatălui său pământesc trebuia s-o ia înaintea oricărei alte îndatoriri, şi că sprijinirea familiei sale trebuia să fie prima sa obligaţie.
(1390.1) 126:3.6 În cursul acestui an, Iisus a găsit, în aşa-numita carte a lui Enoh, un pasaj care la făcut mai târziu să adopte expresia „Fiul Omului” pentru a se desemna în timpul misiunii sale de manifestare pe Urantia. El studiase cu atenţie ideea de Mesia iudeu şi dobândise convingerea fermă că el nu era menit să fie acest Mesia. El dorea fierbinte să ajute poporul tatălui său, dar nu a avut niciodată de gând să se pună în fruntea armatei iudee pentru a elibera Palestina de dominaţia străină. El ştia că nu va sta niciodată pe tronul lui David în Ierusalim. El nu credea nici că rolul său trebuie să fie aceea a unui eliberator spiritual sau a unui învăţător moral numai pe lângă poporul iudeu. În nici un caz, misiunea vieţii sale nu putea aşadar să fie împlinirea dorinţelor fierbinţi şi a profeţiilor presupuse mesianice ale Scripturilor ebraice, cel puţin nu în felul în care înţelegeau iudeii aceste preziceri ale profeţilor. Tot aşa, Iisus era sigur că nu trebuia să apară ca Fiu al Omului descris de profetul Daniel.
(1390.2) 126:3.7 Însă când va veni timpul să iasă înainte în calitate de învăţător al lumii, oare ce nume va lua? Cum îşi va justifica el misiunea? Cu ce nume ar fi chemat de către oamenii care vor ajunge să creadă în învăţătura sa?
(1390.3) 126:3.8 În vreme ce tot cumpănea la toate aceste probleme în mintea sa, el a găsit în biblioteca sinagogii din Nazaret, printre cărţile apocaliptice pe care le studia, manuscrisul numit „Cartea lui Enoh”. Deşi era sigur că ea nu fusese scrisă de Enoh cel de odinioară, cartea l-a intrigat mult; el a citit-o şi a recitit-o de mai multe ori. Un pasaj l-a impresionat în mod deosebit, şi anume cel în care apărea expresia: „Fiul Omului”. Autorul acestei pretinse Cărţi a lui Enoh continua să vorbească de Fiul Omului, descriind lucrările pe care le avea de îndeplinit pe pământ. El explica că înainte de a veni pe această lume pentru a-i aduce omenirii mântuirea, acest Fiu al Omului traversase curţile gloriei cereşti cu Tatăl său, Tatăl tuturor; că el renunţase la toată măreţia sa şi la toată maiestatea sa pentru a coborî pe pământ şi a le proclama mântuirea bieţilor muritori. Pe măsură ce Iisus citea aceste pasaje (înţelegând bine că o parte a misticismului oriental amestecat mai târziu cu aceste învăţături era falsă), el simţea în inima sa şi recunoştea în sinea sa că, dintre toate prezicerile mesianice din Scripturile ebraice şi toate teoriile privitoare la eliberatorul iudeilor, nici una nu era atât de aproape de adevăr pe cât era această istorie păstrată în această carte a lui Enoh care nu a fost decât parţial acreditată. Imediat, el a decis să adopte drept titlu inaugural „Fiul Omului”. Şi aşa a şi făcut mai târziu când a început învăţătura sa publică. Iisus avea o aptitudine infailibilă de a recunoaşte adevărul şi de a nu ezita niciodată să-l admită, indiferent din ce sursă părea să emane.
(1390.4) 126:3.9 În această epocă, el îşi lămurise multe lucruri privitoare la viitoarea sa lucrare în această lume, dar nu a vorbit niciodată cu mama sa despre aceste chestiuni, ea care se agăţa mereu de ideea ei că el era un Mesia iudeu.
(1390.5) 126:3.10 Iisus a trecut atunci prin marea confuzie în gândire din perioada tinereţii sale. După ce şi-a fixat întrucâtva natura misiunii sale pe pământ care consta în „a se ocupa de treburile Tatălui său” - a demonstra natura iubitoare a Tatălui său faţă de toată omenirea - el a reînceput să mediteze asupra numeroaselor citate din Scripturi, care se refereau la venirea unui eliberator naţional, a unui învăţător sau a unui rege iudeu. La ce eveniment se refereau aceste profeţii? Era el un iudeu sau nu? Aparţinea el sau nu casei lui David?
(1391.1) 126:3.11 Mama sa zicea că da; tatăl său judecase că nu era aşa. El a decis că nu era aşa. Dar profeţii nu încurcaseră ei natura şi misiunea lui Mesia? La urma urmei, era oare posibil ca mama lui să aibă dreptate? În majoritatea situaţiilor, când surveniseră diferenţe de opinie în trecut, dreptatea fusese de partea ei. Dacă el era un nou învăţător, iar nu Mesia, cum ar putea el să-l recunoască pe Mesia iudeul dacă acesta ar apărea în Ierusalim în timpul misiunii sale terestre, şi care ar trebui atunci să fie relaţiile sale cu acel Mesia iudeu? După ce s-ar fi angajat în misiunea vieţii sale, care ar fi fost raporturile lui cu familia sa, cu religia şi cu Statul iudaice, cu Imperiul roman, cu gentilii şi religiile lor? Tânărul galileean rumega în mintea sa fiecare dintre marile probleme şi reflecta cu seriozitate în vreme ce continua să lucreze la masa lui de tâmplar, câştigând cu trudă traiul său, pe cel al mamei şi pe al celorlalte opt guri flămânde.
(1391.2) 126:3.12 Înainte de sfârşitul anului, Maria a văzut că fondurile familiei se diminuau. Ea a încredinţat vânzarea de porumbei lui Iacob. Curând ei au cumpărat o a doua vacă şi, cu ajutorul lui Miriam, au început să vândă lapte vecinilor lor din Nazaret.
(1391.3) 126:3.13 Profundele perioade de meditaţii ale lui Iisus, frecventele sale deplasări pentru a se ruga pe culmea dealului şi toate ideile străine pe care le enunţa din timp în timp o alarmau profund pe mama sa. Ea se gândea uneori că băiatul nu îşi pierduse bunul-simţ, şi apoi îşi potolea temerile, amintindu-şi că el era la urma urmei un copil al făgăduinţei, întrucâtva deosebit de ceilalţi tineri.
(1391.4) 126:3.14 Dar Iisus învăţa să nu îşi exprime toate gândurile, să nu îşi expună lumii toate ideile, nici chiar mamei sale. Începând din acest an, Iisus şi-a redus constant destăinuirile în legătură cu ceea ce se petrecea în mintea sa, adică a vorbit mai puţin despre lucrurile pe care un ascultător obişnuit nu le-ar fi putut pricepe, şi din a căror pricină risca să fie considerat ca bizar sau diferit de oamenii de rând. După toate aparenţele, el a devenit banal şi convenţional, deşi tânjea după cineva care ar putea să-i înţeleagă preocupările. El dorea cu ardoare să aibă un prieten fidel şi demn de încredere, dar problemele sale erau prea complexe pentru a fi înţelese de tovarăşii săi umani. Singularitatea acestei situaţii neobişnuite îl forţa să-şi poarte singur povara.
(1391.5) 126:4.1 Începând de la a cincisprezecea sa aniversare, Iisus putea în mod oficial să ocupe amvonul sinagogii în ziua sabatului. De mai multe ori, până atunci, în absenţa oratorilor, lui Iisus i se ceruse să citească Scripturile, dar acum venise ziua în care legea îi permitea să conducă slujba. De aceea, în primul sabat după aniversarea celor cincisprezece ani ai săi, chazanul a hotărât ca Iisus să conducă slujba de dimineaţă din sinagogă. Când toţi fidelii din Nazaret au fost adunaţi, tânărul, după ce şi-a ales textele din Scripturi, s-a ridicat şi a început să citească:
(1391.6) 126:4.2 ”Spiritul Domnului Dumnezeu este revărsat peste mine, căci Domnul m-a uns, el m-a trimis ca să aduc veştile bune celor blajini; ca să-i vindec pe cei care au inima zdrobită, ca să le anunţ celor captivi eliberarea şi să-i eliberez pe prizonierii spirituali; ca să proclam anul graţiei şi ziua judecăţii Domnului nostru, pentru a-i consola pe toţi cei îndureraţi şi pentru a le da frumuseţea în locul cenuşii, uleiul bucuriei în locul doliului şi un cântec de laudă în locul spiritului abătut, pentru ca ei să poată fi numiţi arborii dreptăţii, plantaţi de Domnul şi meniţi să-l slăvească.
(1392.1) 126:4.3 ”Căutaţi binele, nu răul, pentru ca voi să trăiţi şi pentru ca astfel Domnul, Dumnezeul Oştirilor, să fie cu voi. Urâţi răul şi iubiţi binele; stabiliţi judecata la poartă. Poate că Domnul Dumnezeu va fi plin de milă faţă de rămăşiţele lui Iosif.”
(1392.2) 126:4.4 ”Spălaţi-vă, curăţaţi-vă; înlăturaţi răutatea acţiunilor voastre din faţa ochilor mei, încetaţi de a mai face răul şi învăţaţi să faceţi binele; căutaţi justiţia, uşuraţi-l pe cel asuprit; apăraţi-l pe cel ce nu mai are tată şi pledaţi în favoarea văduvei.”
(1392.3) 126:4.5 ”Cu ce mă voi prezenta eu în faţa Domnului pentru a mă înclina înainte Dumnezeului întregului pământ? Va trebui oare să vin în faţa lui cu jertfe, cu viţei de un an? Oare ar fi Domnul mulţumit cu mii de berbeci, cu zeci de mii de oi sau cu fluvii de ulei? Să dau eu primul meu născut pentru nelegiuirile mele, rodul corpului meu pentru păcatul sufletului meu? Nu, căci Domnul ne-a arătat, o, oamenilor, ceea ce este bun. Ce altceva vă cere Domnul decât să fiţi drepţi, să iubiţi îndurarea şi să mergeţi cu umilinţă cu Dumnezeul vostru?”
(1392.4) 126:4.6 ”Cu cine deci îl veţi compara atunci pe Dumnezeul care domină orbita pământului? Ridicaţi-vă ochii şi vedeţi cine a creat toate aceste lumi, cine produce legiunile lor după număr şi le cheamă pe toate după numele lor. El face toate aceste lucruri graţie măreţiei puterii sale; datorită forţei puterii sale, nici unul nu eşuează. El dă vigoare celor slabi şi sporeşte forţa celor care sunt obosiţi. Nu vă fie frică, căci eu sunt cu voi; nu vă temeţi de nimic, căci eu sunt Dumnezeul vostru. Vă voi întări şi vă voi ajuta; da, vă voi susţine cu mâna dreaptă a justiţiei mele, căci eu sunt Domnul vostru Dumnezeu. Şi eu voi lua de mâna voastră dreaptă, zicându-vă: nu vă temeţi de nimic, căci vă voi ajuta.”
(1392.5) 126:4.7 ”Tu eşti Martorul meu, zice Domnul, şi servitorul meu pe care l-am ales pentru ca toţi să mă poată cunoaşte şi să mă creadă şi să înţeleagă că eu sunt Eternul. Eu, da eu, eu sunt Domnul, şi în afară de mine nu mai există nici un Salvator.”
(1392.6) 126:4.8 Când a terminat această lectură, el s-a aşezat, şi fidelii s-au întors la casele lor, meditând la cuvintele pe care el li le citise cu atâta graţie. Niciodată concetăţenii săi nu-l mai văzuseră într-un mod atât de magnific solemn; niciodată nu mai auziseră vorbind o voce atât de serioasă şi sinceră; niciodată nu-l mai văzuseră atât de viguros, atât de decis şi atât de plin de autoritate.
(1392.7) 126:4.9 În această după-amiază de sabat, Iisus a urcat împreună cu Iacob dealul Nazaretului şi, pe când se întorceau către casă, el a scris cele Zece Porunci în greacă, cu creion de cărbune, pe două tăblii de lemn şlefuit. Mai târziu, Marta a colorat şi a decorat aceste tablete, şi pentru multă vreme ele au fost agăţate pe perete, deasupra micii mese de lucru a lui Iacob.
(1392.8) 126:5.1 Puţin câte puţin, Iisus şi familia sa au revenit la viaţa lor simplă din primii lor ani. Veşmintele lor şi chiar şi hrana lor s-au simplificat. Ei aveau din abundenţă lapte, unt şi brânză. După anotimp, ei profitau de produsele grădinii lor, dar fiecare lună care se scurgea îi obliga să practice o şi mai mare frugalitate. Micul lor dejun era foarte simplu; hrana lor cea mai bună era rezervată pentru masa de seară. Totuşi, printre aceşti iudei, lipsa bogăţiei nu implica nici o inferioritate socială.
(1392.9) 126:5.2 Tânărul aproape că deja cuprinsese cu înţelegerea modurile de viaţă ale oamenilor din vremea sa. Învăţăturile sale ulterioare au arătat până la ce punct înţelegea el viaţa în cămin, pe câmp şi la atelier; ele revelau pe deplin contactele sale intime cu toate fazele de experienţă umană.
(1392.10) 126:5.3 Chazanul din Nazaret continua să se agheţe de credinţa că Iisus era menit să devină un mare învăţător, probabil succesorul renumitului Gamaliel în Ierusalim.
(1393.1) 126:5.4 Toate planurile lui Iisus pentru o carieră au fost aparent zădărnicite. După felul cum evoluau lucrurile, viitorul nu părea deloc strălucit. Însă Iisus nu s-a clătinat; el nu s-a descurajat. A continuat să trăiască de la o zi la alta, îndeplinindu-şi datoria sa cotidiană şi achitându-se cu fidelitate de responsabilităţile imediate ale poziţiei sale în societate. Viaţa lui Iisus este consolarea eternă a tuturor idealiştilor decepţionaţi.
(1393.2) 126:5.5 Salariul unui tâmplar obişnuit care lucra cu ziua se diminua lent. La sfârşitul acestui an, lucrând dimineaţa devreme şi seara târziu, Iisus nu putea să câştige decât echivalentul a aproximativ douăzeci şi cinci de cenţi pe zi. În anul următor, lor le-a venit greu să plătească impozitele civile, fără a mai menţiona cotizaţiile la sinagogă şi taxa de o jumătate de ciclu pentru templu. În cursul acestui an, perceptorul a încercat stoarcă de la Iisus un venit suplimentar şi l-a ameninţat chiar şi că-i ia harpa.
(1393.3) 126:5.6 Temându-se ca nu cumva exemplarul din Scripturile greceşti să fie descoperit şi confiscat de colectorii de impozite, Iisus l-a dat, în ziua celei de-a cincisprezecea sa aniversări, bibliotecii sinagogii, ca ofrandă Domnului cu prilejul maturităţii sale.
(1393.4) 126:5.7 Marele şoc al celui de-al cincisprezecelea an al său a avut loc atunci când Iisus s-a dus la Sepphoris pentru a afla decizia lui Irod cu privire la apelul introdus pe lângă tetrarh în contestaţia referitoare la suma totală datorată lui Iosif la momentul morţii sale accidentale. Iisus şi Maria speraseră să primească o sumă bună, dar vistierul Sepphorisului le oferise o sumă derizorie. Fraţii lui Iosif făcuseră apel la Irod însuşi, iar acum Iisus era la palat şi îl auzea pe Irod decretând că nu se datora nimic tatălui său în momentul morţii sale. Din cauza acestei decizii atât de nedrepte, Iisus nu a mai avut niciodată încredere în Irod Antipa. Nu este surprinzător că el a făcut odată aluzie la Irod ca la „vulpea aceea”.
(1393.5) 126:5.8 În anul acela şi în anii următori, munca asiduă la masa de tâmplărie l-a privat pe Iisus de ocaziile de a se amesteca printre călătorii caravanelor. Prăvălia de aprovizionare a familiei fusese deja preluată de unchiul său, iar Iisus lucra tot timpul în atelierul de acasă unde era în preajma Mariei pentru a o ajuta în viaţa familială. Cam prin vremea asta a început el să-l trimită pe Iacob la caravanserai pentru a strânge informaţii despre evenimentele din lume; el căuta astfel să se ţină la curent cu ştirile zilei.
(1393.6) 126:5.9 În cursul creşterii sale către vârsta de adult, el a trecut prin aceleaşi conflicte şi incertitudini ca şi tinerii obişnuiţi din toate timpurile precedente şi ulterioare. Riguroasa sa experienţă de a trebui să-şi întreţină familia era o protecţie sigură contra posibilităţii de a dispune de prea mult timp liber pentru a se consacra meditaţiilor leneşe sau pentru a se deda tendinţelor mistice.
(1393.7) 126:5.10 Acesta a fost anul în care Iisus a închiriat o bucată mare de pământ chiar la nord de casa lor, şi care era împărţit în parcele familiale pentru zarzavaturi. Fiecare dintre copiii mai vârstnici avea o grădină individuală, şi ei au intrat într-o concurenţă însufleţită în eforturile lor agricole. În timpul anotimpului pentru cultura legumelor, fratele lor mai mare şi-a petrecut în fiecare zi câtva timp cu ei în grădină. În timp ce Iisus muncea în grădină cu surorile şi fraţii lui mai mici, el a nutrit de nenumărate ori ideea că ei ar putea locui cu toţii într-o fermă la ţară, unde ar gusta independenţa unei vieţi libere; dar s-a întâmplat ca ei să nu crească la ţară, şi Iisus, care era un adolescent întru totul practic precum şi un idealist, a atacat în mod inteligent şi energic problema sa aşa cum i se prezenta. El a făcut tot ceea ce îi stătea în putinţă pentru a se adapta, cu familia sa, realităţilor situaţiei lor, şi pentru a ajusta condiţia lor la cea mai mare satisfacere posibilă a dorinţelor lor individuale şi colective.
(1393.8) 126:5.11 La un moment dat, Iisus nădăjduise puţin că el ar fi în stare să reunească resurse suficiente pentru a justifica încercarea lor de a cumpăra o mică fermă, dar numai dacă căpătau suma considerabilă datorată tatălui său pentru lucrările executate la palatul lui Irod. El se gândise într-adevăr cu multă seriozitate la planul de a se instala cu familia sa la ţară, însă atunci când Irod a refuzat să le plătească câtuşi de puţin din sumele datorate lui Iosif, ei au abandonat speranţa de a poseda un cămin la ţară. De fapt, ei au găsit mijlocul de a beneficia de o bună parte din experienţa de viaţă de fermă, având acum trei vaci, patru oi, o mulţime de pui de găină, un măgar şi un câine, fără a mai socoti porumbeii. Chiar şi micuţii puştani aveau sarcinile lor regulate de îndeplinit în planul de organizare bine ordonat care caracteriza viaţa familială în acest cămin din Nazaret.
(1394.1) 126:5.12 La sfârşitul celui de-al cincisprezecelea an al său, Iisus a reuşit să traverseze o perioadă primejdioasă şi dificilă a existenţei omeneşti, această epocă de tranziţie dintre anii de mulţumire relativă ai copilăriei şi conştiinţa bărbăţiei care se apropia cu responsabilităţile ei sporite şi cu ocaziile de a dobândi şi mai multă experienţă în dezvoltarea unui caracter nobil. Perioada de creştere mentală şi fizică luase sfârşit, şi acum începea adevărata carieră a acestui tânăr bărbat din Nazaret.