miercuri, 23 mai 2018

La 13 ani după ce a aprobat pesticide care paralizează sistemul nervos central al albinelor, UE recunoaște crima și vrea să le interzică


La 13 ani după ce a aprobat niște pesticide care paralizează sistemul nervos central al albinelor (care polenizează plantele), provocându-le moartea, federaliștii de la UE au recunoscut ce otrăvuri au aprobat în 2005 și vor să le interzică. UE, care a aprobat aceste substanțe ultra-toxice ce provoacă moartea albinelor, a acționat după principiul: „prima dată ucidem și apoi studiem ce efecte au”.
Pesticidele care atacă creierul albinelor se confruntă acum cu interdicția completă în UE. Noile reglementări din UE vor proteja albinele împotriva pesticidelor dăunătoare.
Țările din Uniunea Europeană (UE) au anunțat la 28 aprilie sprijinul pentru o propunere de interzicere a utilizării în aer liber a neonicotinoidelor, pesticide utilizate pe scară largă care au fost legate de scăderea polinatorilor – în special a albinelor. Decizia înăsprește unele restricții cu privire la acest grup de pesticide, restricții adoptate în 2013, și urmează publicării la începutul acestui an a unor studii care au constatat că trei compuși cu neonicotinoide – imidacloprid, clotianidin și tiametoxam – sunt dăunătoare pentru albine, potrivit unui comunicat dat publicității de Comisia Europeană, ramură a UE care propune și pune în aplicare legislația și politicile UE.
În SUA, Agenția pentru Protecția Mediului (EPA) evaluează în prezent riscurile prezentate de aceste substanțe și de alte neonicotinoide, cu o decizie interimară propusă care urmează să fie emisă în cursul acestui an, au menționat reprezentanții EPA pe site-ul departamentului.
Pesticidele neonicotinoide, cunoscute și sub denumirea de „neonică”, și-au luat denumirea după similitudinea lor chimică cu nicotina.
Primul neonicotinoid a fost aprobat pentru utilizare în UE în 2005, și de atunci au urmat multe altele.
Neonicotinoidele sunt foarte toxice pentru insecte și pentru alte nevertebrate – mult mai mult decât pentru mamifere, păsări sau reptile. Neonicotinoidele afectează insectele prin atacarea sistemului lor nervos central, paralizându-le și apoi ucigându-le, conform Comisiei Europene. Deci Comisia UE recunoaște crima făcută timp de 13 ani; armele chimice aprobate de UE au ucis zeci de milioane de albine și alte insecte.
În 2013, Autoritatea Europeană pentru Siguranța Alimentară (EFSA) a stabilit că neonica este deosebit de dăunătoare pentru albine, astfel încât compușii au fost limitați și utilizați numai pentru anumite tipuri de culturi care nu au fost de natură să atragă polenizatori. 
Apoi, în 2015, o analiză a 588 de studii noi a arătat că atât albinele sălbatice, cât și populațiile de albine administrate au fost în pericol din cauza neonicei, care s-a dovedit a afecta reproducerea albinelor și a interfera cu capacitatea lor de a naviga.
O nouă evaluare, în februarie 2018, s-a referit la ceea ce ar putea fi lovitura fatală pentru utilizarea de neonică în UE. Pe baza unui sondaj efectuat pe 1500 de studii, EFSA a stabilit că cele trei neonate care au fost deja parțial interzise au lăsat un reziduu toxic în polenul și în nectarul plantelor de cultură, ceea ce înseamnă că reprezintă încă un „risc ridicat” pentru albine, potrivit reviste Nature. Între timp, dovezi suplimentare sugerează că neonica ar putea, de asemenea, să se acumuleze în sol, afectând culturile – și albinele care se bazează pe ele – timp de generații, a scris reviste Nature.
Starea sănătății albinelor rămâne extrem de importantă pentru mine, deoarece se referă la biodiversitate, la producția de alimente și la mediu”, a afirmat Vytenis Andriukaitis, comisarul european pentru sănătate și siguranță alimentară, în declarația CE. Dar timp de 13 ani de când UE a aprobat aceste otrăvuri, se pare că pe comisarul european pentru sănătate și siguranță alimentară nu l-a interesat acest subiect, și nici pe ceilalți comisari progresiști de la UE, ceea ce a dus la uciderea a zeci de milioane de albine, datorită aprobării, fără studii relevante, a ucigătoarelor neonicotinoide.
Până la sfârșitul anului 2018, noua reglementare a UE va interzice utilizarea în aer liber a celor trei substanțe neonice, iar utilizarea lor va fi permisă numai în sere „unde nu este de așteptat niciun contact cu albinele”, au afirmat reprezentanții CE în declarație. Evident, utilizarea acestor substanțe este necesar să fie interzisă și în sere, dar federalista UE este întotdeauna sensibilă la interesele multinaționalelor.
Reglementările pentru adoptarea noii interdicții sunt anticipate în următoarele săptămâni, potrivit declarației. Cu toate acestea, pot exista obstacole legale care trebuie depășite înainte ca noua interdicție să poată intra în vigoare, a raportat Reuters. Doi producători de neonicotinoizi menționați de interdicție – Bayer CropScience, care a dezvoltat imidacloprid, și Nyngenta, dezvoltator de tiametoxam – au depus contestații juridice la interdicția parțială anterioară.

Citiți și:
 yogaesoteric
23 mai 2018

marți, 22 mai 2018

Păcatul, sacrificiul şi ispăşirea (Din Cartea URANTIA, cap 89)


(974.1) 89:0.1 OMUL primitiv se socotea dator faţă de spirite, ca având nevoie de izbăvire. Din punctul de vedere al sălbaticilor asupra dreptăţii, spiritele ar fi putut să le aducă mult mai mult ghinion. Odată cu scurgerea timpului, acest concept s-a transformat în doctrina păcatului şi a salvării. Sufletul era considerat ca venind pe lume cu o pierdere - păcatul originar. Era necesar să se răscumpere sufletul, să se găsească un ţap ispăşitor. Vânătorii de capete, pe lângă faptul că practicau cultul adorării craniilor, puteau găsi un înlocuitor pentru propria lor viaţă, un ţap ispăşitor.
(974.2) 89:0.2 Foarte devreme, sălbaticii au fost dominaţi de noţiunea potrivit căreia spiritele obţin o satisfacţie supremă la contemplarea mizeriei, a suferinţelor şi a umilinţelor omeneşti. La început, oamenii nu au acordat atenţie decât păcatului prin comitere, însă mai apoi, ei au fost preocupaţi şi de păcatul făcut prin omisiune. Întregul sistem subsecvent al sacrificiilor s-a dezvoltat în jurul acestor două idei. Acest nou sistem se baza pe respectarea ceremoniilor de îmbunare ale sacrificiului. Primitivii credeau că trebuie să se facă ceva special pentru câştigarea favorurilor zeilor; numai o civilizaţie evoluată recunoaşte un Dumnezeu îngăduitor şi cu o fire cumpătată. Îmbunarea era o asigurare contra neşansei imediate, mai degrabă decât o investiţie pentru o beatitudine viitoare. Riturile de evitare, de exorcism, de coerciţie şi de îmbunare se întemeiau toate unele pe altele.
(974.3) 89:1.1 Respectarea unui tabu era efortul omului de a ocoli neşansa abţinându-se de la ceva, pentru a evita astfel să ofenseze spiritele fantomă. La început, tabuurile nu au fost religioase, însă de demult au dobândit sancţiunea fantomelor şi a spiritelor; când au fost astfel întărite, ele au devenit legislatorii şi întemeietorii de instituţii. Tabuul este izvorul normelor ceremoniale şi strămoşul stăpânirii de sine primitive. El a fost prima formă de reglementare socială şi, un timp foarte îndelungat, singura formă; el încă mai este un factor fundamental al structurii sociale regulatoare.
(974.4) 89:1.2 Respectul pe care îl inspirau aceste interdicţii în mintea sălbaticilor era direct proporţional cu frica lor de puterile presupuse a impune aceste prohibiţii. Tabuurile s-au născut din experienţele nefericite cauzate de hazard; mai târziu, ele au fost propuse de şefi şi de şamani - oamenii fetişuri despre care se credea că sunt dirijaţi de un spirit fantomă, sau chiar de un zeu. Frica de pedeapsă din partea spiritelor este atât de vie în mintea primitivilor, încât aceştia au murit uneori de spaimă atunci când au încălcat un tabuu; aceste episoade dramatice au întărit enorm influenţa tabuului asupra minţii supravieţuitorilor.
(974.5) 89:1.3 Printre primele interdicţii se găseau restricţiile asupra apropierii de femei şi de alte bunuri. Pe măsură ce religia joacă un rol sporit în evoluţia tabuului, articolul lovit de interdicţie a fost considerat ca impur, apoi ca nelegiuit. Analele evreilor sunt pline de menţiuni cu privire la lucrurile pure şi impure, sfinte şi nelegiuite, dar credinţele evreilor în acest sens erau mult mai puţin stânjenitoare şi mai extinse decât la nenumărate alte popoare.
(975.1) 89:1.4 Cele şapte porunci ale Dalamatiei şi ale Edenului, precum şi cele zece porunci ale evreilor, erau tabuuri precise, toate exprimate în aceeaşi formă negativă, la fel ca majoritatea prohibiţiilor antice; aceste coduri noi aveau însă o veritabilă valoare de emancipare, în sensul că ele înlocuiau mii de tabuuri preexistente. Mai mult încă, aceste porunci mai tardive promiteau categoric ceva în schimbul ascultării.
(975.2) 89:1.5 Tabuurile primitive asupra hranei s-au născut din fetişism şi din totemism. Porcul era sacru pentru fenicieni, vaca pentru hinduşi. Tabuul egiptean asupra cărnii de porc a fost perpetuat de credinţa ebraică şi de cea islamică. O variantă a tabuului asupra hranei era credinţa că o femeie gravidă se putea gândi atât de mult la un anumit aliment încât copilul, de la naşterea sa, va fi reflectarea acestui aliment, care va fi atunci tabu pentru el.
(975.3) 89:1.6 Modurile de a mânca au devenit tabu încă din vremuri îndepărtate, de unde şi eticheta mesei antice şi moderne. Sistemele de caste şi nivelele sociale sunt vestigiile străvechilor interdicţii. Tabuurile au fost foarte eficace în organizarea societăţii, dar erau teribil de împovărătoare; sistemul de interdicţie negativ menţinea nu numai regulile utile şi constructive, ci şi tabuurile perimate, desuete şi inutile.
(975.4) 89:1.7 Nu ar exista totuşi nici o societate civilizată care să îl poată judece pe omul primitiv, fără aceste tabuuri numeroase şi variate, iar tabuurile nu ar fi persistat niciodată dacă nu ar fi fost susţinute de aprobarea şi de sancţiunea religiei primitive. Mulţi dintre factorii esenţiali în evoluţia umană au fost extrem de costisitori, au costat imense comori de eforturi, de sacrificii şi de renunţări; dar aceste înfăptuiri ale stăpânirii de sine au fost adevăratele trepte pe care omul a urcat scara ascendentă a civilizaţiei.
(975.5) 89:2.1 Frica de hazard şi spaima de neşansă i-a împins literalmente pe oameni să inventeze religia primitivă ca o asigurare presupusă contra acestor calamităţi. Plecând de la magie şi de la fantome, şi trecând prin spirite şi prin fetişuri, religia a evoluat până la tabuuri. Fiecare trib avea pomul fructului oprit, literalmente mărul, dar, la figurat, constând dintr-o mie de ramuri atârnând grele de tot felul de tabuuri. Arborele oprit zicea întotdeauna: „să nu faceţi cutare şi cutare lucru.”
(975.6) 89:2.2 Când mintea sălbaticului a evoluat până într-acolo încât să îşi poată imagina atât spiritele bune, cât şi cele rele, şi când tabuul a primit sancţiunea solemnă a religiei în evoluţie, scena a fost în întregime pregătită pentru apariţia noului concept, acela al păcatului. Ideea de păcat era universal stabilită în lume cu mult înainte de pătrunderea religiei revelate. Numai conceptul de păcat a permis morţii naturale să devină logică pentru mintea primitivă. Păcatul era încălcarea tabuului, iar moartea era sancţiunea păcatului.
(975.7) 89:2.3 Păcatul era ritual, iar nu raţional; o faptă, şi nu un gând. Şi acest întreg concept de păcat era întreţinut de ceea ce a persistat din tradiţiile Dilmunului şi din epoca unui mic paradis pe pământ. Tradiţia lui Adam şi a Grădinii Edenului a dat substanţă visului unei străvechi 'epoci de aur' în zorii raselor. Toate acestea au confirmat ideile care s-au exprimat mai târziu în credinţa că omul îşi avea originea într-o creaţie specială, că el debutase perfect în cariera sa, şi că încălcarea tabuurilor - păcatul - l-a coborât la jalnica sa soartă ulterioară.
(976.1) 89:2.4 Obiceiul de a încălca un tabuu a devenit un viciu; legea primitivă a făcut din viciu o crimă; religia l-a făcut un păcat. La triburile primitive, violarea unui tabuu reprezenta o crimă şi un păcat conjugate. O calamitate care atingea comunitatea era întotdeauna considerată ca o pedeapsă pentru un păcat al tribului. Pentru cei care credeau că prosperitatea merge mână în mână cu dreptatea, prosperitatea aparentă a celor răi a cauzat atât de multă îngrijorare încât a devenit necesară născocirea infernurilor pentru a pedepsi violatorii tabuurilor. Numărul acestor locuri de pedepse viitoare a variat de la unu la cinci.
(976.2) 89:2.5 Ideea de spovedanie şi de iertare a apărut devreme în religia primitivă. Oamenii cereau iertare într-o adunare publică pentru păcatele pe care aveau intenţia să la comită în săptămâna următoare. Mărturisirea era pur şi simplu un rit de iertare, şi, de asemenea, o notificare publică a murdăriei, un ritual pentru a striga: 'impur, impur!'. Au urmat apoi toate formele rituale de purificare. Toate popoarele antichităţii practicau aceste ceremonii lipsite de sens. Multe obiceiuri, aparent igienice, ale triburilor primitive, erau mai cu seamă ceremoniale.
(976.3) 89:3.1 Renunţarea a fost etapa următoare a evoluţiei religioase; se practica curent postul; curând s-a stabilit obiceiul de abţinere de la numeroase forme de plăcere fizică, mai cu seamă la cele de natură sexuală. Ritualul postului era adânc înrădăcinat în multe religii antice; şi el a fost transmis practic tuturor sistemelor moderne de gândire teologică.
(976.4) 89:3.2 Tocmai în epoca în care barbarii începeau să renunţe la risipa ce consta în arderea şi îngroparea bunurilor împreună cu cei morţi, în momentul în care structura economică a raselor a început să prindă contur, şi-a făcut apariţia această nouă doctrină religioasă a renunţării, şi zeci de mii de suflete serioase au început să candideze la sărăcie. Bunurile au fost considerate ca un obstacol spiritual. Această noţiune de pericole spirituale care însoţea posesiunea bunurilor materiale a fost în mare măsură întreţinută în epoca lui Filon şi a lui Pavel, şi, de atunci, ea a influenţat mult filozofia europeană.
(976.5) 89:3.3 Sărăcia era pur şi simplu o parte a ritualului de mortificare a cărnii, care, din nefericire, se încorpora în scrierile şi în învăţăturile multor religii, mai ales în aceea a creştinismului. Penitenţa este forma negativă a acestui ritual, adesea prostesc, al renunţării. Toate acestea l-au învăţat însă pe primitiv stăpânirea de sine, şi acesta a fost un progres cu adevărat valabil în evoluţia rasială. Negarea de sine şi stăpânirea de sine se numărau printre cele mai mari dobândiri sociale care provin din religia evolutivă primitivă. Stăpânirea de sine a adus omului o nouă filozofie a vieţii; ea l-a învăţat arta de a-şi spori fracţiunea sa de viaţă diminuând numitorul comun al cerinţelor personale, în loc de a încerca întotdeauna să mărească numărătorul satisfacţiilor egoiste.
(976.6) 89:3.4 Aceste idei antice de autodisciplină includeau autoflagelarea şi multe alte feluri de toruri fizice. Preoţii cultului mamei erau cu precădere activi pentru a oferi ca învăţătură virtutea suferinţelor fizice; ei dădeau exemplul supunându-se castrării. Evreii, hinduşii şi budiştii erau adepţi zeloşi ai acestei doctrine a umilirii fizice.
(976.7) 89:3.5 De-a lungul întregii antichităţi, oamenii au căutat, pe această cale, să beneficieze, pe marele registru al negării de sine ţinut de zeii lor, de un supliment de credit datorat renunţării. A fost cândva ceva uzual, pe când se încercau unele tensiuni de ordin emoţional, să se facă jurământul de renunţare de sine şi de autotortură. Cu timpul, aceste jurăminte au luat forma de contracte cu zeii. În acest sens, ele reprezentau un adevărat progres evolutiv, căci se presupunea că zeii făceau ceva în semn de răsplată pentru această tortură şi pentru această mortificare a cărnii. Jurămintele erau atât negative, cât şi pozitive. Făgăduieli de natură atât de extremă şi de vătămătoare sunt cel mai bine respectate astăzi la anumite grupuri din India.
(977.1) 89:3.6 Era foarte natural ca acest cult al renunţării şi al umilirii să acorde atenţie satisfacerilor sexuale. Cultul abstinenţei a luat naştere ca un rit printre soldaţii care intenţionau să se angajeze în luptă; mai târziu, el a devenit practica 'sfinţilor'. Cultul a tolerat căsătoria considerând-o ca un rău mai mic decât adulterul. Multe dintre marile religii ale lumii au fost defavorabil influenţate de acest cult antic, dar nici una într-un mod atât de pronunţat ca creştinismul. Apostolul Pavel era un adept al acestui cult, şi jurămintele lui personale s-au reflectat în învăţăturile pe care le-a introdus în teologia creştină: „E bine pentru un bărbat să nu se atingă de femeie”. „Aş vrea ca toţi bărbaţii să fie ca mine însumi”. „Eu zic deci celibatarilor şi văduvelor să rămână întocmai ca mine”. Pavel ştia bine că aceste învăţături nu făceau parte din evanghelia lui Isus, şi el recunoştea acest lucru, spunând: „Eu zic asta cu încuviinţare, iar nu la poruncă”. Acest cult l-a făcut însă pe Pavel să dispreţuiască femeile. Nenorocirea este că părerile lui personale au influenţat timp îndelungat învăţăturile unei mari religii a lumii. Dacă sfatul învăţătorului reparator de corturi era literalmente şi universal urmat, rasa umană ar fi luat sfârşit într-un mod brusc şi puţin glorios. Ba mai mult, faptul de a amesteca o religie cu cultele antice ale continenţei conduce direct la un război împotriva căsătoriei şi a căminului, care sunt veritabilele fundaţii ale societăţii şi instituţiile de bază ale progresului uman. Nu este deloc de mirare faptul că aceste credinţe favorizaseră formarea preoţilor care practicau celibatul în numeroase religii ale anumitor popoare.
(977.2) 89:3.7 Într-o bună zi, omul va trebui să înveţe să se bucure de libertate fără desfrâu, de hrană fără îmbuibare, şi de plăcere fără dezmăţ. Stăpânirea de sine este o politică umană mai bună pentru a pune în ordine propria conduită decât extrema renegare de sine. Isus nu a oferit dealtfel niciodată discipolilor lui ca învăţătură aceste puncte de vedere nesăbuite.
(977.3) 89:4.1 Sacrificiul în calitate de parte a devoţiunilor religioase, ca multe alte rituri de adorare, nu a avut o origine simplă şi unică. Tendinţa de a se închina în faţa puterii şi de a se înclina în semn de adorare în prezenţa unui mister este prefigurată de câinele care se lungeşte înaintea stăpânului său. Între impulsul de a adora şi actul sacrificiu nu este decât un pas. Omul primitiv măsura valoarea sacrificiului său prin durerea pe care o simţea. Când ideea de sacrificiu s-a ataşat pentru prima dată ceremonialului religios, nu se mai admiteau ofrande care să nu fie însoţite de suferinţe. Primele sacrificii au fost nişte acte aidoma celui de a-şi smulge părul, de a-şi tăia carnea, de a se mutila, de a-şi sparge dinţii şi a-şi tăia degetele. Odată cu înaintarea civilizaţiei, aceste concepte grosolane ale sacrificiului au fost ridicate la nivelul riturilor abnegării de sine, ale ascetismului, ale postului, ale privaţiunilor şi, mai târziu, ale doctrinei creştine a sacrificării prin amărăciuni, prin suferinţe şi prin mortificarea cărnii.
(977.4) 89:4.2 De timpuriu în evoluţia religiei, existau două concepţii ale sacrificiului: ideea de a sacrifica ofrande, care implica atitudinea aducerii de mulţumiri, şi sacrificiul pentru datorie, care îngloba ideea de izbăvire. Noţiunea de substituire s-a dezvoltat mai târziu.
(977.5) 89:4.3 Încă şi mai târziu, omul şi-a închipuit că sacrificiul său, oricare i-ar fi fost natura, putea servi ca mesager pe lângă zei; el putea să aibă efectul unui miros agreabil în nările zeităţilor. Aceasta a adus cu sine uzul tămâiei şi al altor particularităţi estetice ale riturilor de sacrificiu; acestea s-au transformat cu timpul în sărbători sacrificiale care au devenit tot mai minuţioase şi mai sofisticate.
(978.1) 89:4.4 Odată cu evoluţia religiei, riturile sacrificiale de împăcare şi de îmbunare au înlocuit metodele străvechi de evitare, de potolire şi de exorcism.
(978.2) 89:4.5 Ideea iniţială de sacrificiu a fost aceea de un impozit de neutralitate perceput de spiritele ancestrale; ideea de ispăşire nu se dezvoltă decât mai târziu. Pe măsură ce oamenii se îndepărtau de noţiunea unei origini evolutive a rasei, pe măsură ce tradiţiile epocii Prinţului Planetar şi ale şederii lui Adam erau filtrate de timp, conceptul de păcat şi de păcat originar a ajuns să se răspândească tot mai mult. Aşadar, sacrificiul pentru un păcat accidental şi personal s-a transformat prin evoluţie în doctrina sacrificiului pentru ispăşirea păcatului rasei. Ispăşirea sacrificială era un expedient de asigurare generală care acoperea totul, chiar şi ranchiuna şi gelozia unui zeu necunoscut.
(978.3) 89:4.6 Înconjurat de atât de multe spirite supărăcioase şi de zei rapace, omul primitiv era în faţa unei asemenea mari armate de zeităţi, astfel încât a fost nevoie de toţi preoţii, de ritualurile şi de sacrificiile din timpul întregii vieţi pentru a-l scoate din datoriile lui spirituale. Doctrina păcatului originar, sau a vinovăţiei rasiale, a făcut ca fiecare persoană să înceapă cu o datorie serioasă faţă de puterile spirituale.
(978.4) 89:4.7 Oamenii primeau dări şi mită, dar, când acestea sunt oferite zeilor, ele sunt descrise ca fiind consacrate, făcute sacre, ori sunt numite sacrificii. Renunţarea era forma negativă de îmbunare; sacrificiul devenea forma pozitivă. Actul de îmbunare includea elogierea, glorificarea, măgulirea, şi chiar şi divertismentul. Relicvele acestor practici pozitive de cult străvechi de îmbunare sunt cele ce constituie formele moderne de adorare divină. Acestea reprezintă pur şi simplu transformarea în rituri  a tehnicilor sacrificiale antice de îmbunare pozitive.
(978.5) 89:4.8 Un sacrificiu de animale avea, pentru oamenii primitivi, o semnificaţie mai profundă decât ar fi putut-o avea vreodată pentru rasele moderne. Aceşti barbari considerau animalele ca fiind rudele lor apropiate efective. Cu trecerea timpului, omul a devenit viclean în sacrificiile lui, şi a încetat să îşi ofere animalele de muncă. La început, el a sacrificat ce este mai bun din toate, inclusiv animalele lui domestice.
(978.6) 89:4.9 Un anumit suveran egiptean nu se fălea atunci când afirma că a sacrificat 113.433 sclavi, 493.386 capete de vite, 88 bărci, 2.756 statuete de aur, 331.702 urcioare de miere şi de ulei, 228.380 urcioare de vin, 680.714 gâşte, 6.744.428 pâini rotunde şi 5.740.352 saci de monezi. Pentru a ajunge acolo, a fost nevoie ca el să le impună impozite crude supuşilor lui, care au trudit din greu.
(978.7) 89:4.10 Simpla necesitate i-a făcut în cele din urmă pe aceşti semi-sălbatici să mănânce partea materială a creaturilor sacrificate, zeii beneficiind de sufletul lor. Această datină şi-a găsit justificarea sub pretextul anticei mese sacre, o slujbă de comuniune după uzanţele moderne.
(978.8) 89:5.1 Ideile moderne despre canibalismul primitiv sunt cu totul greşite; canibalismul făcea parte din moravurile societăţii primitive. În timp ce canibalismul este din punct de vedere tradiţional oribil pentru civilizaţia modernă, el era un element de structură socială şi religioasă al societăţii primitive. Interesele colective au dictat practica canibalismului. Acesta s-a dezvoltat sub presiunea necesităţii şi a persistat pentru că oamenii erau sclavii superstiţiei şi ai ignoranţei. El era un obicei social, economic, religios şi militar.
(979.1) 89:5.2 Omul primitiv era un canibal; lui îi plăcea carnea umană, şi de aceea o oferea ca un dar de hrană spiritelor şi zeilor lui primitivi. Din moment ce spiritele fantomă erau pur şi simplu oameni modificaţi, şi din moment ce hrana era principala nevoie a omului, hrana trebuia să fie şi cea mai mare nevoie a unui spirit.
(979.2) 89:5.3 Canibalismul a fost cândva aproape universal printre rasele în evoluţie. Sangicii erau toţi canibali, însă, la origine, andoniţii, nodiţii şi adamiţii nu erau; nici andiţii nu au fost, până când nu s-au amestecat în mod excesiv cu rasele evolutive.
(979.3) 89:5.4 Gustul pentru carnea omenească a crescut. Iniţiat de foame, de amiciţie, de răzbunare sau de ritualul religios, consumul de carne omenească a devenit canibalism ordinar. El s-a născut ca urmare a penuriei de hrană, deşi această penurie a fost rareori motivul imediat. Totuşi, eschimoşii şi primii andiţi s-au dedat rareori canibalismului, făcând excepţie în perioadele de foamete. Oamenii roşii, mai ales în America Centrală, erau canibali. Mamele primitive au avut cândva obiceiul general de a-şi omorî şi de a-şi mânca proprii lor copii, cu scopul de a reînnoi forţa pe care o pierduseră la naştere. În Queensland, se întâmplă încă adesea ca primul născut să fie omorât şi devorat. Într-o epocă recentă, numeroase triburi africane au recurs deliberat la canibalism ca procedură de război, un soi de atrocitate pentru a-i teroriza pe vecinii lor.
(979.4) 89:5.5 Un anumit canibalism a rezultat din degenerarea filiaţiilor cândva superioare, dar el a prevalat mai ales printre rasele evolutive. Obiceiul de a se mânca oameni s-a născut într-o epocă în care oamenii încercau sentimente intense şi aprige faţă de duşmanii lor. Faptul de a mânca carne umană a făcut parte dintr-o ceremonie solemnă de răzbunare. Se credea că, în felul acesta, fantoma unui duşman putea fi distrusă sau încorporată în cea a mâncătorului. Ideea că magicienii îşi obţineau puterile mâncând carne omenească a fost cândva o credinţă foarte răspândită.
(979.5) 89:5.6 Anumite grupuri de mâncători de oameni nu vroiau să consume decât membrii ai propriului lor trib; această consanguinitate pseudo-spirituală se presupunea că accentuează solidaritatea tribului. Aceleaşi grupuri mâncau şi duşmani pentru a se răzbuna, cu ideea de a-şi însuşi forţa lor. Se considera o onoare pentru sufletul unui prieten sau pentru un tovarăş al unui trib să se mănânce corpul lui, în vreme ce devorând un duşman nu se făcea decât să i se aplice o pedeapsă justă. Mintea sălbaticului nu avea nici o pretenţie de a fi consecventă.
(979.6) 89:5.7 La unele triburi, părinţii vârstnici căutau să fie mâncaţi de copiii lor. La altele, tradiţia cerea să te abţii de la a mânca rude apropiate; corpurile lor erau vândute sau erau schimbate contra corpurilor străinilor. Exista un comerţ considerabil de femei şi de copii îngrăşaţi pentru a fi măcelăriţi. Când boala sau războiul nu reuşeau să limiteze populaţia, surplusul era mâncat fără multă ceremonie.
(979.7) 89:5.8 Canibalismul a ajuns treptat să dispară sub următoarele influenţe:
(979.8) 89:5.9 1. El a devenit uneori o ceremonie comunitară, asumarea răspunderii colective în aplicarea pedeapsa cu moartea vreunui membru al tribului. Vinovăţia de sânge încetează să mai fie o crimă atunci când toţi participau la ea, când societatea însăşi lua parte la ea. Ultima practică de canibalism din Asia a fost mâncatul criminalilor executaţi.
(979.9) 89:5.10 2. Canibalismul a devenit foarte devreme un rit religios, dar sporirea fricii de fantome nu a avut întotdeauna efectul de a-l reduce.
(979.10) 89:5.11 3. În cele din urmă, el a progresat până într-acolo încât nu se mai mâncau decât anumite părţi ale corpului, părţile care se presupuneau a conţine sufletul sau porţiuni din spirit. Băutul de sânge a devenit ceva comun, şi se obişnuia să se amestece părţile 'comestibile' ale corpului cu unele droguri.
(980.1) 89:5.12 4. El s-a limitat la bărbaţi; s-a interzis femeilor să mănânce carne umană.
(980.2) 89:5.13 5. S-a limitat apoi la preoţi, la conducători şi la şamani.
(980.3) 89:5.14 6. El a devenit apoi tabuu printre triburile superioare. Tabuul asupra canibalismului şi-a avut originea în Dalamatia şi s-a răspândit apoi lent în lume. Nodiţii încurajau arderea ca mijloc de combatere a canibalismului, căci a fost cândva la modă practica dezgropării cadavrelor pentru a fi mâncate.
(980.4) 89:5.15 7. Sacrificiile umane vesteau moartea canibalismului. Carnea umană devenise hrana oamenilor superiori, a şefilor. S-a sfârşit prin a o rezerva spiritelor şi mai superioare, şi astfel că ofranda de sacrificii umane a pus eficace capăt canibalismului, făcând excepţie la triburile mult inferioare. Când practica sacrificiilor umane a fost pe deplin stabilită, canibalismul a devenit tabuu; carnea umană nu mai era o hrană decât pentru zei; oamenii nu aveau dreptul să mănânce decât o bucăţică ceremonial, un sacrament.
(980.5) 89:5.16 În cele din urmă, practica de a se recurge la animale a devenit de uz general pentru scopuri sacrificiale. Chiar şi printre triburile cele mai înapoiate, s-a ajuns la mâncatul câinilor, ceea ce a redus treptat canibalismul. Câinele a fost primul animal domestic, şi era ţinut la mare stimă, atât ca animal domestic, cât şi ca hrană.
(980.6) 89:6.1 Sacrificiile umane au rezultat indirect din canibalism şi au fost, totodată, tratamentul lui. Faptul de a furniza o escortă de spirite în lumea spiritelor a condus în mare măsură la diminuarea canibalismului, căci nu s-a avut niciodată obiceiul de a se mânca morţii astfel sacrificaţi. Nici o rasă nu a fost în întregime liberă de practica sacrificiilor umane sub o anumită formă şi într-o anumită epocă, chiar şi dacă andoniţii, nodiţii şi adamiţii au fost cei care s-au dedat cel mai puţin canibalismului.
(980.7) 89:6.2 Sacrificiile umane au fost practic universale; ele s-au menţinut în obiceiurile religioase ale chinezilor, ale hinduşilor, ale egiptenilor, ale evreilor, ale mesopotamienilor, ale grecilor, ale romanilor şi ale multor alte popoare; ele se regăsesc mai recent şi printre triburile înapoiate din Africa şi din Australia. Indienii de mai târziu din America aveau o civilizaţie care se ridica din canibalism şi se găsea deci într-un exces de sacrificii umane, mai ales în America Centrală şi în America de Sud. Caldeenii au fost primii care să abandoneze sacrificiile umane în împrejurări obişnuite şi să le înlocuiască cu animalele. Cu circa două mii de ani în urmă, un împărat japonez mai bun la suflet a introdus statuetele de argilă pentru a înlocui sacrificiile umane, dar numai cu mai puţin de o mie de ani în urmă practica acestor sacrificii s-a extins în Europa de Nord. Printre anumite triburi înapoiate, sacrificiile umane mai sunt încă practicate de voluntari, ca o formă de sinucidere religioasă sau rituală. Un şaman ordona altădată să fie sacrificat un om bătrân foarte respectat dintr-un anumit trib. Populaţia s-a revoltat şi a refuzat să asculte, la care bătrânul a fost trimis pe lumea cealaltă de propriul lui fiu; anticii aveau realmente încredere în acest obicei.
(980.8) 89:6.3 Printre povestirile ilustrând luptele care sfâşiau inimile, lupte între anticele obiceiuri religioase onorate de timp şi cerinţele contrare ale civilizaţiei în progres, istoria ebraică nu relatează nimic mai tragic şi mai patetic decât pe aceea a lui Iefte şi a unicei lui fiice. Potrivit cu datina curentă, acest om bine intenţionat făcuse un jurământ stupid, o înţelegere cu 'zeul bătăliilor', acceptând să plătească un anumit preţ pentru victoria asupra inamicilor. Acest preţ consta în a face un sacrificiu al celui care ar ieşi primul din casa lui ca să îl întâlnească când s-ar întoarce acasă. Iefte s-a gândit că unul dintre fidelii lui sclavi va veni astfel să îl salute, dar s-a întâmplat ca fiica sa, unicul lui copil, să îi vină în întâmpinare pentru a-i ura bun venit. Astfel, chiar şi la această dată târzie, la un popor presupus civilizat, această frumoasă fecioară, după două luni de doliu după soarta ei, a fost efectiv oferită ca sacrificiu de tatăl ei, cu aprobarea oamenilor tribului său. Toate astea s-au făcut împotriva strictelor dispoziţii ale lui Moise referitoare la jertfele omeneşti. Bărbaţii şi femeile s-au încăpăţânat însă să facă jurăminte stupide şi inutile, iar oamenii antichităţii se ţineau de aceste angajamente ca fiind de o înaltă sacralitate.
(981.1) 89:6.4 Altădată, când se începea construirea unui edificiu de o oarecare importanţă, tradiţia vroia să se trimită la moarte o fiinţă umană ca 'sacrificiu de temelie'. Prin aceasta se oferea un spirit fantomă care să vegheze asupra edificiului şi să îl protejeze. Atunci când chinezii erau pregătiţi să toarne un clopot, datina ordona sacrificiul a cel puţin o fecioară pentru a îndulci timbrul clopotului; fata aleasă era aruncată de vie în metalul aflat în plină topire.
(981.2) 89:6.5 Numeroase grupuri au urmat multă vreme practica de a zidi de vii sclavi în zidurile mai mari. Mai târziu, triburile din nordul Europei s-au mulţumit să zidească umbra unui trecător pentru a înlocui obiceiul de a se înmormânta persoanele vii în pereţii noilor clădiri. Chinezii îi înmormântau într-un zid pe muncitorii care mureau la ridicarea lui.
(981.3) 89:6.6 În construirea zidurilor din Ierihon, un mic rege al Palestinei „a pus temeliile pe Abiram, fiul prim-născut, şi a pus porţile pe Segub, fiul lui mai tânăr”. La această dată târzie, nu numai că acest tată i-a pus pe doi din fiii lui vii în gropile de temelie ale porţilor oraşului, dar actul său a fost transcris ca fiind înfăptuit „potrivit cu cuvântul Domnului”. Moise interzisese aceste sacrificii de temelie, dar israeliţii au revenit la ele curând după moartea lui. Ceremoniile celui de-al douăzecilea secol constând în depunerea de bibelouri şi de suvenire în piatra de temelie a unui edificiu nou sunt o reminiscenţă a acelor sacrificii primitive.
(981.4) 89:6.7 Multe popoare au avut multă vreme obiceiul de a dedica spiritelor primele roade. Aceste datini, acum mai mult sau mai puţin simbolice, sunt toate supravieţuiri ale ceremoniilor primitive care implicau jertfe omeneşti. Ideea de a jertfi primul născut ca ofrandă era foarte răspândită printre antici, cu precădere la fenicieni, care au fost ultimii care să renunţe la această formă de sacrificiu. În clipa săvârşirii sacrificiului, era obiceiul de a se rosti: 'viaţă pentru viaţă'. Acum, la un deces, voi ziceţi: 'ţărâna se întoarce la ţărână'.
(981.5) 89:6.8 Cu toate că este destul de şocant pentru sensibilitatea civilizată, spectacolul lui Avraam nevoit să-l sacrifice pe fiul său Isaac nu era o idee nouă sau străină pentru oamenii acestei epoci. A prevalat un timp îndelungat la taţi, în momente de mare tensiune emotivă, practica de sacrificare a fiilor lor născuţi primii. Numeroase popoare au o tradiţie similară acestei povestiri, căci a existat cândva o credinţă universală şi profundă în necesitatea de a oferi un sacrificiu uman atunci când se întâmpla ceva extraordinar sau neobişnuit.
(981.6) 89:7.1 Moise a încercat să pună capăt sacrificiilor omeneşti prin inaugurarea răscumpărării ca substitut. El a stabilit un barem sistematic care permitea oamenilor să scape de cele mai rele rezultate ale jurămintelor lor temerare şi prosteşti. Se puteau răscumpăra pământurile, bunurile şi copiii în schimbul onorariilor stabilite, plătibile preoţilor. Grupurile care au încetat să-şi mai sacrifice primii născuţi au posedat curând mari avantaje asupra vecinilor lor mai puţin evoluaţi, care continuau aceste atrocităţi. Nu numai că multe triburi înapoiate au fost slăbite de această pierdere de fii, dar chiar şi transmiterea succesorală a poruncii a fost adesea întreruptă.
(982.1) 89:7.2 Un derivat al sacrificiului desuet al copiilor a fost obiceiul de a spoi cu sânge tocurile uşilor casei pentru a-i proteja pe primii născuţi. Se făcea adesea aceasta în legătură cu una din sărbătorile sacre ale anului, şi această ceremonie a prevalat cândva în cea mai mare parte a lumii, din Mexic până în Egipt.
(982.2) 89:7.3 Chiar şi după ce majoritatea grupurilor renunţaseră la uciderea rituală a copiilor, ele au păstrat obiceiul de a abandona un copil în deşert sau pe apă într-o bărcuţă. În cazul în care copilul supravieţuia, se considera că zeii interveniseră pentru a-l proteja, după cum relatează tradiţia pentru Sargon, pentru Moise, pentru Cyrus şi pentru Romulus. A venit apoi practica de a se dedica fii prim-născuţi ca sacri sau de sacrificiu; ei erau lăsaţi să crească, după care erau alungaţi în loc de a fi trimişi la moarte; aceasta a fost originea colonizării. Romanii aderau la acest obicei în planurile lor de colonizare.
(982.3) 89:7.4 Multe dintre asocierile speciale dintre desfrâul sexual şi cultul primitiv au luat naştere în legătură cu sacrificiile omeneşti. În timpuri străvechi, dacă o femeie întâlnea vânători de capete, ea putea să-şi răscumpere viaţa printr-o predare sexuală. Mai târziu, o fecioară consacrată ca sacrificiu zeilor putea să aleagă să-şi răscumpere viaţa prin dedicarea definitivă a corpului ei unui serviciu sacru al templului; în felul acesta, ea putea să îşi câştige banii izbăvirii ei. Anticii considerau deosebit de nobil faptul de a avea raporturi sexuale cu o femeie astfel angajată în a-şi răscumpăra viaţa. Frecventarea acestor fete sacre era o ceremonie religioasă, şi întregul rit furniza în plus o scuză acceptabilă pentru satisfacţiile obişnuite. Aceasta reprezenta o manieră subtilă desamăgire de sine, iar fetele şi partenerii lor găseau plăcere în a o practica. Moravurile sunt întotdeauna în urmă faţă de progresul evolutiv al civilizaţiei; ele sancţionează astfel practicile sexuale mai primitive şi mai sălbatice ale raselor în evoluţie.
(982.4) 89:7.5 Prostituţia în temple s-a extins în cele din urmă în toată Europa de Sud şi în toată Asia. Banii câştigaţi de prostituatele din temple au fost consideraţi ca fiind sacri de către toate popoarele - un dar de mare valoare care să fie oferit zeilor. Femeile de tipul cel mai evoluat umpleau târgurile sexuale ale templului şi îşi consacrau câştigurile tuturor felurilor de servicii sacre şi de lucrări de interes public. Numeroase femei din clasele mai înstărite îşi strângeau zestrea printr-un serviciu sexual temporar în temple, iar majoritatea bărbaţilor preferau să aibă de neveste astfel de femei.
(982.5) 89:8.1 Ispăşirea sacrificială şi prostituţia din temple erau în realitate modificări ale sacrificiului uman. A venit apoi simulacrul sacrificiului fiicelor. Această ceremonie consta într-o pierdere de sânge însoţită de o consacrare virginităţii pe viaţă; aceasta a fost o reacţie morală contra vechii prostituţii din temple. Într-o epocă mai recentă, virginele se consacrau serviciului de întreţinere a focurilor sacre din temple.
(982.6) 89:8.2 Oamenii au sfârşit prin a concepe ideea că oferirea unei părţi a corpului putea înlocui sacrificiul uman total de altădată. Mutilările fizice au fost de asemenea considerate ca substitute acceptabile. Părul, unghiile, sângele, şi chiar şi degetele de la mâini şi de la picioare, au fost sacrificate. Ritul antic ulterior şi aproape universal al circumciziei a provenit din cultul sacrificiului parţial; el era pur sacrificial; nu îi era ataşat nici un gând la igienă. Bărbaţii au fost circumcişi, femeile au avut urechile perforate.
(983.1) 89:8.3 Ulterior, s-a dobândit obiceiul de a ataşa degetele laolaltă, în loc de a le reteza. Raderea şi tăierea părului erau forme asemănătoare de devoţiune religioasă. Castrarea a fost mi întâi o modificare a ideii de sacrificii omeneşti. Perforarea nasului şi a buzelor se mai practică încă în Africa, iar tatuajul este o evoluţie artistică a provocării de cicatrice grosolane care se făceau la început pe corp.
(983.2) 89:8.4 Ca urmare a învăţăturilor mai elevate, obiceiul sacrificiului a ajuns să fie asociat cu ideea de alianţă. În cele din urmă, zeii au fost concepuţi ca făcând reale acorduri cu oamenii, şi aceasta a reprezentat o etapă majoră în stabilizarea religiei. Legea, o alianţă, înlocuia şansa, frica şi superstiţia.
(983.3) 89:8.5 Oamenii nu puteau nici măcar să viseze să stabilească vreun contract cu Deitatea înainte ca propriul lor concept de Dumnezeu să fi progresat la nivelul în care ei luau în considerare posibilitatea ca controlorii universului să fie demni de încredere. Primitivii îşi făceau despre Dumnezeu o idee atât de antropomorfă, încât au fost incapabili să conceapă o Deitate demnă de încredere înainte de a fi devenit ei înşişi relativ demni de încredere, morali şi etici.
(983.4) 89:8.6 Ideea de a încheia o alianţă cu zeii a ajuns totuşi să se manifeste. Omul evolutiv a dobândit în cele din urmă o demnitate morală suficientă pentru a îndrăzni să trateze cu zeii lui.Astfel încât traficul de ofrande de sacrificiu s-a transformat treptat pentru a deveni tocmeala filozofică a omului cu Dumnezeu. Toate acestea reprezentau un nou expedient pentru asigurarea contra ghinionului, sau mai degrabă o tehnică mai bună de cumpărare mai hotărâtă a prosperităţii. Să nu nutriţi ideea falsă că sacrificiile primitive erau daruri liber oferite zeilor, ofrande spontane de recunoştinţă sau acţiuni de mulţumire; ele nu erau expresii de adevărată adorare.
(983.5) 89:8.7 Formele primitive de rugăciune nu erau nici mai mult nici mai puţin decât tocmeli cu spiritele, o sfadă cu zeii. Ele reprezentau un soi de troc, în care se substituiau pledoaria şi persuasiunea cu ceva mai tangibil şi mai costisitor. Expansiunea comerţului între rase insuflase simţul  negoţului şi dezvoltase priceperea în trocuri; aceste caracteristici au început apoi să apară în metodele umane de cult. La fel cum unii oameni erau mai buni comercianţi decât alţii, tot astfel unii au fost consideraţi ca făcând rugăciuni mai bune decât alţii. Rugăciunea unui om drept era foarte mult respectată. Cel drept era cel care îşi plătea spiritelor toate datoriile, care îşi îndeplinea complet toate obligaţiile rituale faţă de zei.
(983.6) 89:8.8 Rugăciunea primitivă nu era deloc o adorare; ea era o cerşetorie cu tocmeală pentru a căpăta sănătate, bogăţie şi viaţă. În multe privinţe, rugăciunile nu s-au schimbat mult cu trecerea veacurilor. Se practică încă citirea lor cu voce tare din cărţi, recitarea lor la slujbe şi scrierea lor pentru a fi puse pe morişti care să fie atârnate în arbori, unde bătaia vântului îi scăpa pe oameni de necazul de a-şi consuma propria lor suflare.
(983.7) 89:9.1 În cursul evoluţiei ritualurilor Urantiei, sacrificiile umane au progresat de la sângeroasele procedee canibalice până la nivele superioare şi mai simbolice. Riturile primitive de sacrificiu au dat naştere ceremoniilor ulterioare ale sacramentelor. Într-o epocă mai recentă, doar preotul lua o bucăţică din sacrificiul canibal sau o picătură de sânge uman, iar apoi toată asistenţa mânca animalul substituit. Aceste idei primitive de răscumpărare, de mântuire şi de alianţă au evoluat pentru a deveni slujbele sacramentale moderne. Şi toată această evoluţie ceremonială a exercitat o puternică influenţă socializatoare.
(984.1) 89:9.2 În legătură cu cultul Mamei lui Dumnezeu, în Mexic şi în altă parte, s-a utilizat în cele din urmă un sacrament al prăjiturilor şi al vinului în locul cărnii şi al sângelui străvechilor sacrificii umane. Evreii au practicat multă vreme acest ritual ca parte a ceremoniilor lor de Paşte, şi din acest ceremonial a luat naştere versiunea creştină ulterioară a sacramentului.
(984.2) 89:9.3 Confreriile sociale antice erau bazate pe ritul care consta din băutul sângelui; fraternitatea iudaică primitivă era o legătură de sânge sacrificial. Pavel a inaugurat un nou cult creştin clădit pe 'sânge de alianţă veşnică'. Cu toate că încurcase inutil creştinismul cu învăţături asupra sângelui şi asupra sacrificiului, el a reuşit să pună capăt o dată pentru totdeauna doctrinelor mântuirii prin sacrificii, de oameni sau de animale. Compromisurile lui teologice au arătat că revelaţia însăşi trebuie să se supună controlului gradat al evoluţiei. După spusele lui Pavel, Crist a devenit sacrificiul uman ultim şi atot-suficient; Judecătorul divin este acum pe deplin şi definitiv satisfăcut.
(984.3) 89:9.4 Şi astfel, după lungi epoci, cultul sacrificiului s-a dezvoltat în cultul sacramentului. Sacramentele religiilor moderne sunt deci succesorii legitimi ai şocantelor ceremonii primitive de sacrificii umane şi de ritualuri canibalice încă şi mai primitive. Multe persoane se bizuiesc încă pe sânge pentru ispăşire, dar sângele a devenit cel puţin emblematic, simbolic şi mistic.
(984.4) 89:10.1 Numai prin sacrificii obţineau anticii conştiinţa de a se bucura de favoarea lui Dumnezeu. Modernii trebuie să dezvolte noi tehnici pentru a atinge conştiinţa interioară a izbăvirii. Conştiinţa păcatului persistă în mintea muritorilor, dar modelele mentale ale izbăvirii de păcat sunt acum perimate şi demodate. Realitatea nevoii spirituale subzistă, dar progresul intelectual a distrus modalităţile străvechi de a obţine pacea şi consolarea pentru minte şi suflet.
(984.5) 89:10.2 Păcatul trebuie redefinit ca o infidelitate deliberată faţă de Dumnezeu. Infidelitatea comportă anumite grade: fidelitatea parţială cauzată de nehotărâre , fidelitatea divizată cauzată de vreun conflict, fidelitatea evanescentă provocată de indiferenţă, şi moartea fidelităţii ca o consecinţă a aderării la nişte idealuri nelegiuite.
(984.6) 89:10.3 Simţul sau sentimentul de vinovăţie este conştiinţa de a fi contravenit moravurilor; acesta nu este în mod necesar un păcat. Nu există realmente nici un păcat în absenţa unei infidelităţi conştiente faţă de Deitate.
(984.7) 89:10.4 Posibilitatea de a recunoaşte simţul de vinovăţie este un semn de distincţie transcendentă pentru omenire. El nu clasează omul ca pe un nenorocit, ci îl situează mai degrabă aparte ca o creaţie de măreţie potenţială şi de glorie mereu ascendentă. Un astfel de sentiment de nedemnitate este îndemnul iniţial care ar trebui, rapid şi sigur, să conducă la aceste cuceriri ale credinţei, care transferă mintea muritorului pe măreţele nivele de nobleţe morală, de clarviziune cosmică şi de viaţă spirituală. Toate semnificaţiile existenţei sunt atunci transferate din planul temporal în planul etern, şi toate valorile sunt înălţate din planul uman la planul divin.

(984.8) 89:10.5 Mărturisirea păcatului este o repudiere virilă a infidelităţii, dar ea nu atenuează în nici un fel consecinţele din spaţiu-timp ale acestei infidelităţi. Dar mărturisirea - recunoaşterea sinceră a naturii păcatului - este totuşi esenţială pentru creşterea religioasă şi pentru progresul spiritual.
(985.1) 89:10.6 Iertarea păcatelor de către Deitate este reînnoirea relaţiilor de fidelitate care urmează unei perioade de conştiinţă în care omul este lipsit de aceste relaţii ca o consecinţă a unei rebeliuni conştiente. Iertarea nu trebuie să fie căutată, ci doar primită sub forma conştiinţei restabilirii relaţiilor de fidelitate dintre creatură şi Creator. Şi toţi fiii loiali ai lui Dumnezeu sunt fericiţi, iubind să slujească şi progresând constant în ascensiunea lor spre Paradis.

(985.2) 89:10.7 [Prezentat de o Strălucitoare Stea de Seară din Nebadon]

duminică, 20 mai 2018

Dislexia nu este o boală, ci o scuză


Probabil că nu a mai existat vreo societate atât de ușor de păcălit de pseudo-știință și șarlatanie cum este a noastră. Milioane de oameni sănătoși iau pastile de fericire care le fac în mod evident rău, și care încep să fie corelate din ce în ce mai mult cu sinucideri inexplicabile și chiar alte rele mai serioase. Legiuni de copii sănătoși sunt drogați până devin legume deoarece n-au avut astâmpăr în timul unor lecții plicticoase, iar nenumărați oameni sunt convinși că ei sau copiii lor suferă de o boală numită „dislexie”, deși nu există nici măcar cea mai mică dovadă că ar exista așa ceva.
În urmă cu câteva săptămâni, au început să se vadă primele crăpături în acest imens baraj de minciuni. Dr. Richard Saul a publicat cartea sa curajoasă și de mult așteptată, ADHH nu există. De asemenea, merită să fie citită și cartea lui James Davies, Cracked, despre pretențiile umflate ale psihiatriei, după ce și-a vândut sufletul vânzătorilor de medicamente.
Recent a fost publicată Dezbarea despre dislexie, o cercetare serioasă asupra acestei presupuse maladii, realizată de doi profesori universitari, Julian Elliott de la Universitatea Durham și Elena Grigorenko de la Universitatea Yale. Cartea lor aduce mai multe clarificări importante. Nu există o definiție clară a ceea ce este „dislexie”. Nu există un diagnostic obiectiv al bolii. Nimeni nu poate stabili câți oameni suferă de pe urma acestei maladii. Convingerea răspândită că se află în corelație cu o inteligență ridicată nu rezistă analizei.
Și după cum a afirmat Comisia Parlamentară de Știință și Tehnologie, în anul 2009: „nu există dovezi convingătoare care să demonstreze că un copil cu dislexie, care nu este etichetat cu dislexie, dar are parte de tot sprijinul pentru a-și depăși dificultatea de a citi, se va descurca mai rău decât un copil etichetat cu dislexie care primește ajutor specializat.” Asta se petrece pentru că amândoi copiii primesc același tratament.
Dar după cum afirmă autorii cărții: „a fi etichetat cu dislexie poate fi perceput ca dezirabil din multe motive”. Acestea includ resurse și timp suplimentare la examene. Și apoi apare speranța că „rușinea și stinghereala asociate cu probleme la învățătură vor fi diminuate. Îi poate exonera pe copil, părinți și profesori de orice simț al responsabilității”.
Acest ultim punct este fundamental și reprezintă motivul pentru care toți criticii „dislexiei” vor fi întâmpinați cu fețe roșii de furie (ca și acest articol și cartea cu pricina). Dar dacă este într-adevăr o boală, nu este vina nimănui. 
Dar este vina cuiva. Pentru că volumul celor doi cercetători descrie rezistența îndârjită în rândul profesorilor la metodele dovedite prin care copiii sunt învățați să citească. Astfel de metode au fost recomandate de specialiști încă de când Rudolf Flesch a scris în urmă cu 60 de ani devastatoarea carte Why Johnny cant read.
Poate exista un număr mic de copii cu probleme fizice care îi împiedică să învețe să citească. Inventarea „dislexiei” nu îi ajută cu nimic. Nu înseamnă decât că sunt puși fără sens alături de alte milioane de copii care au fost învățați prost. De asemenea, nu ajută cu nimic majoritatea cititorilor precari. Sunt lipsiți de una dintre cele mai mari plăceri ale vieții și de o abilitate esențială.
Ceea ce au nevoie, ceea ce avem nevoie cu toții, este o predare de modă veche. Și cui îi pasă dacă profesorii prostuți cred că acest stil este „autoritar”? Exact asta presupune învățarea.

Citiți și:
yogaesoteric
19 mai 2018

vineri, 18 mai 2018

Cum va arăta lumea în 2030


Un studiu realizat cu ajutorul a peste 800 de experți în domeniu prezintă modul în care va arăta lumea din viitor. Ei au realizat un top 7 al celor mai uluitoare tehnologii pe care le vom vedea în jurul nostru până în 2030, notează businessinsider.com.
l. Roboți industriali. Aceștia sunt deja prezenți în industriile producătoare de mașini, de mobilă și nu numai. În viitorul apropiat, roboții vor lua locul unor meserii făcute de om, precum cea de farmacist. Experții preconizează că această schimbare se va petrece până în anul 2021.
2. Senzori. Internetul este o rețea aflată în plină expansiune și este prezent zilnic în viața noastră. În viitor, acesta va fi o componentă activă în îmbrăcămintea pe care o purtăm și chiar pe trotuarul pe care mergem. Până în 2022, un trilion de senzori vor fi conectați la rețeaua de Internet.
3. Medicină. Imprimarea 3D a revoluționat deja industria medicală. Această tehnologie a fost folosită pentru a înlocui o parte a cutiei toracice, însă până în anul 2024 ar putea fi folosită și pentru transplantul de organe.
4. Internet. În cadrul acestui studiu, 79% din participanți sunt de părere că Internetul va deveni un drept fundamental până în 2024.
5. Telefonie mobilă. Componentele electronice vor continua să crească în potențial și să scadă în dimensiune. Astfel, 80% din experții implicați în acest studiu cred că până în 2024 oamenii vor intra în posesia telefoanelor mobile implantabile. Mai exact, în loc să comunice pe cale orală, utilizatorii vor putea să își transmită gândurile cu ajutorul undelor cerebrale.
6. Automobile. În prezent există numeroase aplicații care le permit utilizatorilor să găsească cel mai scurt drum, cea mai apropiată benzinărie sau să cheme un taxi în doi timpi și trei mișcări. Acestea le-au schimbat deja perspectiva proprietarilor de automobile. Astfel, până în 2026 aplicațiile vor fi din ce în ce mai prezente în viața conducătorilor auto, sunt de părere experții.
7. Inteligența artificială. Roboții sunt capabili să învețe din greșelile trecutului și să automatizeze decizii dificile, bazându-se pe date complexe. Experții sunt de părere că inteligența artificială va fi prezentă în fiecare companie până în anul 2026.
yogaesoteric
17 mai 2018

joi, 17 mai 2018

Cartea Urantia, cap.112 - Supraviețuirea personalității

(1225.1) 112:0.1 PLANETELE evolutive sunt sferele de origine ale oamenilor, lumile initiale ale carierei de muritor ascendente. Urantia este punctul vostru de plecare; aici sunteti uniti cu divinul vostru Ajustor al Gândirii într-o uniune temporară. Ati fost înzestrati cu o călăuză desăvârşită; de aceea, dacă vreti sincer să alergati în cursa timpului şi să atingeti telul final al credintei, răsplata timpurilor va fi a voastră: veti fi pe vecie uniti cu Ajustorul ce se află în voi. Numai atunci va începe viata voastră reală, viata de ascensiune pentru care prezenta voastră stare de muritor nu este decât un vestibul. Atunci va începe misiunea voastră sublimă şi progresivă ca finalitar în veşnicia care vi se desfăşoară înainte. Şi, de-a lungul tuturor acestor epoci şi stadii succesive de creştere evolutivă, rămâne din voi o parte întotdeauna absolut neschimbată; aceasta este personalitatea - permanenta în prezenta schimbării.
(1225.2) 112:0.2 Deşi ar fi o îndrăzneală să se încerce definirea personalitătii, s-ar putea dovedi totuşi folositor să se reamintească unele lucruri cunoscute despre ea:
(1225.3) 112:0.3 1. Personalitatea este acea calitate din realitate care este conferită de Tatăl Universal însuşi, sau de Autorul Comun care actionează în numele Tatălui.
(1225.4) 112:0.4 2. Ea poate fi conferită oricărui sistem energetic viu care include mintea sau spiritul.
(1225.5) 112:0.5 3. Nu este în întregime supusă lanturilor de cauze antecedente. Ea este relativ creativă sau cocreativă.
(1225.6) 112:0.6 4. Când este conferită făpturilor materiale evolutive, ea face ca spiritul să se străduiască pentru a stăpâni energia-materie prin intermediul mintii.
(1225.7) 112:0.7 5. Cu toate că este lipsită de identitate, personalitatea poate unifica identitatea oricărui sistem energetic viu.
(1225.8) 112:0.8 6. Ea manifestă numai răspunsuri calitative la circuitul personalitătii, contrar celor trei energii care sunt atât calitativ, cât şi cantitativ sensibile la gravitatie.
(1225.9) 112:0.9 7. Personalitatea este neschimbătoare în prezenta schimbării.
(1225.10) 112:0.10 8. Ea poate să facă un dar lui Dumnezeu - consacrarea liberului arbitru înfăptuirii voii lui Dumnezeu.
(1225.11) 112:0.11 9. Ea este caracterizată prin moralitate - conştiinta relativitătii relatiilor cu alte persoane. Ea discerne nivelele de conduită şi face dintre ele o alegere judicioasă.
(1225.12) 112:0.12 10. Personalitatea este unică, absolut unică: ea este unică în timp şi în spatiu; este unică în veşnicie şi în Paradis; este unică când este conferită - nu există copii; este unică în orice moment al existentei; este unică fată de Dumnezeu - el nu face deosebire de persoane, dar nici nu le poate adăuga una alteia, căci ele nu sunt însumabile - ele sunt asociabile, dar netotalizabile.
(1226.1) 112:0.13 11. Personalitatea răspunde direct la prezenta unei alte personalităti.
(1226.2) 112:0.14 12. Ea este un element ce poate fi adăugat spiritului, ilustrând în felul acesta întâietatea Tatălui fată de Fiu. (Mintea n-are nevoie să fie adăugată spiritului.)
(1226.3) 112:0.15 13. Personalitatea poate supravietui mortii fizice cu identitatea care este în sufletul supravietuitor. Ajustorul şi personalitatea sunt invarianti; relatia dintre el şi ea (în suflet) nu este decât schimbare, evolutie continuă; şi, dacă această schimbare (creşterea) ar înceta, ar fi atunci sfârşitul sufletului.
(1226.4) 112:0.16 14. Personalitatea are o conştiintă unică a timpului, şi aceasta este ceva diferit de perceptia timpului prin minte sau prin spirit.
(1226.5) 112:1.1 Personalitatea este conferită de Tatăl Universal făpturilor sale ca o înzestrare potential veşnică. Un asemenea dar divin este destinat să functioneze pe numeroase nivele şi în situatii universale succesive mergând de la umilul finit până la cel mai înalt absonit, şi chiar şi până la hotarele absolutului. Personalitatea îşi joacă astfel rolul pe trei planuri cosmice sau în trei faze ale universului:
(1226.6) 112:1.2 1. Statutul pozitiei. Personalitatea functionează deopotrivă de eficient în universul local, în supraunivers şi în universul central.
(1226.7) 112:1.3 2. Statutul semnificatiei. Personalitatea joacă un rol efectiv pe nivelele finitului, ale absonitului şi a4e înrâurire chia4 şi asupra absolutului.
(1226.8) 112:1.4 3. Statutul valorii. Personalitatea poate fi realizată experiential în domeniile progresive: cel material, cel morontial şi cel spiritual.
(1226.9) 112:1.5 Personalitatea are un câmp de actiune desăvârşit a cărui realizare este de dimensiuni cosmice. Personalitatea finită are trei dimensiuni care functionează cam în felul următor:
(1226.10) 112:1.6 1. Lungimea reprezintă directia şi natura progresului - mişcarea prin spatiu şi în acord cu timpul - evolutia.
(1226.11) 112:1.7 2. Adâncimea verticală îmbrătişează îndemnurile şi atitudinile organismelor, nivelele variabile ale realizării de sine şi fenomenul general al reactiei la mediul înconjurător.
(1226.12) 112:1.8 3. Lărgimea îmbrătişează domeniile de coordonare, de asociere şi de organizare a individualitătii.
(1226.13) 112:1.9 Tipul de personalitate conferit muritorilor Urantiei are un potential de şapte dimensiuni ale exprimării de sine sau ale realizării persoanei. Aceste fenomene dimensionale sunt realizabile în număr de trei pe nivelul finit, trei pe nivelul absonit, şi unul pe nivelul absolut. Pe nivelele subabsolute această a şaptea dimensiune, sau dimensiune a totalitătii, este experimentabilă ca fapt al personalitătii. Această dimensiune supremă este un absolut asociabil şi, deşi nefiind infinită, ea posedă un potential dimensional ce permite o pătrundere subinfinită a absolutului.
(1226.14) 112:1.10 Dimensiunile finite ale personalitătii au de-a face cu lungimea, cu adâncimea şi cu lărgimea cosmice. Lungimea denotă un înteles; adâncimea semnifică o valoare; lătimea cuprinde clarviziunea - capacitatea de a experimenta o conştiintă indiscutabilă a realitătii cosmice.
(1227.1) 112:1.11 Pe nivelul morontial, toate aceste dimensiuni finite ale nivelului material sunt foarte mult mărite, şi sunt realizabile unele noi valori dimensionale. Toate aceste experiente dimensionale amplificate ale nivelului morontial se unesc minunat cu dimensiunea supremă, aceea a personalitătii, prin influenta motei, şi totodată datorită matematicii morontiale.
(1227.2) 112:1.12 Multe greutăti încercate de către muritori în studierea personalitătii lor umane ar putea fi evitate dacă făptura finită ar vrea să-şi reamintească faptul că nivelele dimensionale şi nivelele spirituale nu sunt coordonate în realizarea experientială a personalitătii.
(1227.3) 112:1.13 Viata este în realitate un proces care are loc între organism (individualitatea) şi mediul lui. Personalitatea comunică valori ale identitătii şi semnificatii ale continuitătii acestei asocieri a unui organism şi a unui mediu înconjurător. Se va recunoaşte astfel că fenomenul de stimulare-reactie nu este un simplu proces maşinal, întrucât personalitatea functionează ca factor în situatia totală. Rămâne întotdeauna adevărat că mecanismele sunt prin natura lor pasive, iar organismele sunt intrinsec active.
(1227.4) 112:1.14 Viata fizică este un proces având loc între organism şi mediu, mai degrabă decât în interiorul organismului. Orice proces de ordinul acesta tinde să creeze şi să stabilească modele organice de reactiune la acest mediu înconjurător, şi toate aceste modele directoare exercită o mare înrâurire asupra alegerii telului.
(1227.5) 112:1.15 Prin mijlocirea mintii sinele şi mediul ambiant stabilesc un contact semnificativ. Abilitatea şi disponibilitatea organismului de a stabili contacte semnificative cu mediul (pentru a reactiona la impulsiuni) reprezintă atitudinea întregii personalităti.
(1227.6) 112:1.16 Personalitatea actionează cu dificultate în izolare. Omul este, prin naştere, o creatură sociabilă; el este dominat de o dorintă arzătoare de apartenentă. Este literalmente adevărat „că nici un om nu trăieşte pentru sine.”
(1227.7) 112:1.17 Dar conceptul personalitătii ca însemnând totalitatea creaturii care trăieşte şi functionează, reprezintă mult mai mult decât integrarea relatiilor; el semnifică unificarea tuturor factorilor realitătii, precum şi coordonarea relatiilor. Între două obiecte există relatii, dar trei sau mai multe obiecte duc la un sistem, şi un astfel de sistem reprezintă mult mai mult decât nişte relatii lărgite sau complexe. Această distinctie este vitală, căci, într-un sistem cosmic, membrii individuali nu sunt legati unii de altii decât în raport cu întregul, şi gratie individualitătii acestui întreg.
(1227.8) 112:1.18 În organismul omenesc însumarea părtilor lui constituie individul - individualitatea - dar acest proces n-are nimic în comun cu personalitatea, care este unificatorul tuturor acestor factori în raporturile lor cu realitătile cosmice.
(1227.9) 112:1.19 Într-un agregat, părtile sunt adăugate. În sisteme, părtile sunt îmbinate. Sistemele sunt semnificative prin organizarea lor - valori de pozitie. Într-un sistem bun, toti factorii sunt în pozitie cosmică. Într-un sistem rău ori lipseşte ceva, ori ceva este deplasat - deranjat. In sistemul uman personalitatea este ceea ce unifică toate activitătile şi care, la rândul ei, comunică calităti de identitate şi de creativitate.
(1227.10) 112:2.1 În studiul individualitătii, ar fi bine să se reamintească:
(1227.11) 112:2.2 1. Că sistemele fizice sunt subordonate.
(1227.12) 112:2.3 2. Că sistemele intelectuale sunt coordonate.
(1227.13) 112:2.4 3. Că personalitatea este supraordonată.
(1227.14) 112:2.5 4. Că forta spirituală interioară este potential directoare.
(1228.1) 112:2.6 În toate conceptele asupra individualitătii, ar trebui recunoscut că faptul vietii vine primul, iar evaluarea lui sau interpretarea lui după aceea. Un copil începe prin a trăi, şi reflectă ulterior asupra vietii sale. În economia cosmică, spiritul de pătrundere precedă previziunea.
(1228.2) 112:2.7 Faptul universal al lui Dumnezeu care se face om a schimbat pentru totdeauna toate semnificatiile şi a modificat toate valorile personalitătii umane. În adevăratul sens al cuvântului, iubirea implică o stimare reciprocă a personalitătilor întregi, fie ele umane sau divine, fie umane şidivine. Părti ale sinelui pot să functioneze în numeroase feluri - să gândească, să simtă, să dorească - dar numai atributele coordonate ale întregii personalităti sunt focalizate într-o actiune inteligentă. Toate aceste puteri sunt asociate cu înzestrarea spirituală a mintii omeneşti atunci când o fiintă umană iubeşte cu sinceritate şi într-un mod dezinteresat o altă fiintă, umană sau divină.
(1228.3) 112:2.8 Toate conceptele omeneşti asupra realitătii sunt întemeiate pe ipoteza că personalitatea umană este actuală. Toate conceptele asupra realitătilor supraomeneşti sunt întemeiate pe experienta personalitătii umane cu realitătile cosmice şi în aceste realităti cosmice care sunt unele entităti spirituale şi personalităti divine asociate. În experienta omenească, tot ceea ce nu este spiritual, cu exceptia personalitătii, este un mijloc în vederea unui scop. Orice relatie autentică dintre un muritor şi alte persoane - umane sau divine - este un scop în sine. Şi o astfel de asociere cu personalitatea Deitătii este telul etern al ascensiunii universului.
(1228.4) 112:2.9 Posedarea unei personalităti identifică omul ca fiintă spirituală din moment ce unitatea individualitătii şi a conştiintei de sine a personalitătii sunt daruri ale lumii supramateriale. Chiar faptul că un muritor materialist poate să nege existenta realitătilor supramateriale demonstrează, în el însuşi şi prin el însuşi, că sinteza spirituală şi conştiinta cosmică sunt prezente în mintea sa umană şi acolo sunt ele la lucru.
(1228.5) 112:2.10 Există o mare prăpastie cosmică între materie şi gândire, iar această prăpastie este nemăsurat mai mare între mintea materială şi iubirea spirituală. Conştiinta, şi încă mult mai putin conştiinta de sine, nu pot fi explicate prin nici un fel de teorie de asociere electronică mecanică sau de fenomene de energie materialiste.
(1228.6) 112:2.11 Pe măsură ce mintea urmăreşte realitatea până la ultima ei analiză, materia scapă de simturile ei materiale, dar poate încă să rămână reală pentru minte. Când clarviziunea spirituală caută realitatea care subzistă după disparitia materiei şi o urmăreşte până la o analiză ultimă, materia dispare pentru minte, dar clarviziunea spiritului poate încă să perceapă realitătile cosmice şi valorile supreme de natură spirituală. În consecintă, ştiinta cedează locul ei filozofiei, pe câtă vreme filozofia trebuie să se predea în fata concluziilor inerente experientei spirituale autentice. Gândirea abdică înaintea întelepciunii, iar întelepciunea se pierde într-o adorare iluminată şi meditativă.
(1228.7) 112:2.12 În ştiintă, sinele uman observă lumea materială; filozofia este observarea acestei observări a lumii materiale; religia, adevărata experientă spirituală, este realizarea experientială a realitătii cosmice a observării acestei întregi sinteze relative a materialelor energetice ale timpului şi ale spatiului. A clădi o filozofie a universului în mod exclusiv pe materialism este a ignora faptul că toate lucrurile sunt initial concepute ca reale în experienta conştiintei umane. Observatorul nu poate fi lucrul observat. Evaluarea cere ca cel care evaluează să transcende oarecum lucrul evaluat.
(1228.8) 112:2.13 În timp, gândirea conduce la întelepciune, iar întelepciunea duce la adorare. În veşnicie, adorarea conduce la întelepciune, iar întelepciunea se termină în finalitatea gândirii.
(1229.1) 112:2.14 Posibilitatea de a unifica sinele aflat în evolutie este inerentă calitătilor factorilor constitutivi care sunt: energiile de bază, tesuturile esentiale, supracontrolul chimic fundamental, ideile supreme, mobilurile supreme, telurile supreme şi spiritul divin de manifestare al Paradisului - secretul conştiintei de sine a naturii spirituale a omului.
(1229.2) 112:2.15 Planul evolutiei cosmice este de a atinge unitatea personalitătii printr-o dominare crescândă a spiritului, printr-un răspuns volitional la învătăturile şi la îndrumările Ajustorului Gândirii. Personalitatea, atât umană cât şi supraumană, este caracterizată printr-o calitate cosmică inerentă care ar putea fi numită „evolutia dominatiei”, extinderea controlului atât asupra sa, cât şi a mediului ei înconjurător.
(1229.3) 112:2.16 O personalitate ascendentă cândva umană trece prin două mari faze de stăpânire volitivă în creştere a sinelui şi în univers:
(1229.4) 112:2.17 1. Experienta prefinalitară, sau căutarea lui Dumnezeu, constă în a mărirea realizării de sine printr-o tehnică de expansiune şi de actualizare a identitătii odată cu solutionarea problemelor cosmice şi cu stăpânirea universului care rezultă din asta.
(1229.5) 112:2.18 2. Experienta postfinalitară, sau relevatoare de Dumnezeu, în care realizarea de sine suferă o expansiune creativă prin revelatia Fiintei experientiale Supreme inteligentelor căutătoare de Dumnezeu, dar care n-au atins încă nivelele divine unde ele sunt asemenea lui Dumnezeu.
(1229.6) 112:2.19 Personalitătile descendente trec prin experiente analoage în cursul diverselor lor aventuri din univers, în timp ce ele caută mărirea capacitătii lor de a cunoaşte cu certitudine şi de a executa voile divine ale Deitătilor, cea Supremă, cea Ultimă şi cea Absolută.
(1229.7) 112:2.20 În timpul vietii fizice, sinele material, ego-entitatea identitătii umane, depinde de functionarea continuă a vehiculului vital material, de mentinerea continuă a echilibrului instabil al energiilor şi al intelectului, căreia, pe Urantia, i sa dat numele de viată. Dar individualitatea care are valoare de supravietuire, individualitatea care poate transcende experienta mortii, nu se constituie decât prin stabilirea unui transfer potential al sediului identitătii personalitătii evoluânde, de la vehiculul vietii tranzitorii - corpul material - până la sufletul morontial de natură mai durabilă şi nemuritoare, şi după aceea dincolo, pe nivelele unde sufletul se impregnează de realitatea spirituală şi atinge în cele din urmă statutul realitătii spirituale. Acest transfer efectiv de la o asociere materială la o identificare morontială se efectuează prin sinceritatea, prin persistenta şi prin fermitatea deciziilor creaturii umane în căutarea ei după Dumnezeu.
(1229.8) 112:3.1 Urantienii nu recunosc, în general, decât un singur fel de moarte: încetarea fizică a energiilor vitale; însă, în ceea ce priveşte supravietuirea personalitătii, există în realitate trei tipuri de moarte:
(1229.9) 112:3.2 1. Moartea spirituală (a sufletului). Dacă un muritor respinge supravietuirea, atunci când a respins-o definitiv; când a fost declarat insolvabil din punct de vedere spiritual şi falimentar din punct de vedere morontial, după opinia comună a Ajustorului şi a serafimului supravietuitor, când un asemenea sfat coordonat a fost înregistrat pe Uversa, şi după ce Cenzorii şi asociatii lor care gândesc au verificat aceste concluzii, conducătorii Orvontonului ordonă eliberarea imediată a Veghetorului interior. Totuşi, această eliberare a Ajustorului nu afectează în nici un fel îndatoririle serafimului personal sau colectiv care se ocupă de acest individ abandonat de Ajustor. Felul acesta de moarte are o semnificatie definitivă, independent de energiile vii care pot continua temporar să însufletească mecanismele fizice şi mentale. Din punct de vedere cosmic, acest muritor este deja mort. Continuarea vietii denotă numai persistenta fortei vii materiale a energiilor cosmice.
(1230.1) 112:3.3 2. Moartea intelectuală (a mintii). Când circuitele vitale ale slujitorului adjutant superior sunt întrerupte de aberatiile intelectului, sau de distrugerea partială a mecanismului cerebral, şi dacă această stare de lucruri depăşeşte un anumit punct critic unde a devenit ireparabilă, Ajustorul interior este imediat eliberat şi pleacă în Divinington. În analele universului, se consideră că o personalitate muritoare a întâlnit moartea din clipa când circuitele mentale esentiale ale actiunii volitive umane au fost distruse. Şi iarăşi, aceasta este tot moarte, independent de faptul că mecanismul viu al corpului fizic continuă să functioneze. Privat de mintea volitivă, corpul a încetat să mai fie omenesc, dar sufletul unui astfel de individ poate supravietui; asta depinde de alegerea anterioară a vointei sale omeneşti.
(1230.2) 112:3.4 3. Moartea fizică (a corpului şi a mintii). Când o ajunge moartea pe o fiintă umană, Ajustorul rămâne în citadela mintii până ce ea încetează să mai functioneze ca un mecanism inteligent, adică până aproape de momentul în care energiile cerebrale măsurabile îşi încetează pulsatiile vitale ritmice. În urma acestei dezintegrări, Ajustorul îşi i-a adio de la mintea pe cale de disparitie, cu tot atâta de putină ceremonie ca şi la intrarea sa cu un anumit număr de ani mai înainte, şi porneşte către Divinington străbătând Uversa.
(1230.3) 112:3.5 După moarte corpul material se reîntoarce în lumea elementală din care provenea, dar doi factori imateriali ai personalitătii supravietuitoare persistă: în primul rând, Ajustorul Gândirii preexistent, cu memoria transcrisă a căii muritoare, se duce pe Divinington; în al doilea rând, sufletul morontial nemuritor al celui răposat rămâne în grija păzitorului destinului. Aceste faze şi aspecte ale sufletului, aceste formule de identitate cândva cinetice şi acum statice, sunt esentiale pentru repersonalizarea pe lumile morontiale; şi reuniunea Ajustorului şi a sufletului este ceea ce reconstituie personalitatea supravietuitoare, ceea ce vă face din nou conştienti în momentul deşteptării morontiale.
(1230.4) 112:3.6 Pentru cei care n-au păzitor serafic personal, ocrotitorii colectivi îndeplinesc cu fidelitate şi eficacitate acelaşi serviciu de ocrotire a identitătii şi de înviere a personalitătii. Serafimii sunt indispensabili pentru a reconstitui personalitatea.
(1230.5) 112:3.7 La moarte, Ajustorul Gândirii îşi pierde temporar personalitatea, dar nu şi identitatea, în timp ce subiectul uman îşi pierde temporar identitatea, dar nu şi personalitatea; pe lumile de locuinte, Ajustorul şi personalitatea se reunesc într-o manifestare veşnică. Niciodată un Ajustorul plecat nu revine pe pământ cu identitatea fiintei în care locuise anterior. Niciodată personalitatea nu s-a manifestat fără vointa umană; şi niciodată o fiintă umană separată de Ajustorul ei după moarte nu manifestă o identitate activă sau nu stabileşte în nici un fel o comunicare cu fiintele vii de pe pământ. Aceste suflete separate de Ajustor sunt în întregime şi absolut inconştiente în timpul scurtului sau lungului somn al mortii. Nu se poate produce nici o manifestare de nici un fel a personalitătii, nici nu există vreo aptitudine de a angaja comunicări cu alte personalităti înainte de desăvârşirea supravietuirii. Cei care merg pe lumile de locuinte nu au permisiunea de a trimite mesaje înapoi celor pe care îi iubeau. Este un soi de lege, în toate universurile, aceea a se interzice acest gen de comunicatii pe durata regimului în curs.
(1231.1) 112:4.1 Când survine o moarte de natură materială, intelectuală sau spirituală, Ajustorul îşi ia adio de la gazda sa muritoare şi pleacă în Divinington. Pornind de la sediul lor respectiv, se stabileşte un contact reflexiv între supraveghetorii guvernării universului local şi cei ai suprauniversului, după care ieşirea Veghetorului este înregistrată sub acelaşi număr de înscriere ca şi intrarea sa în domeniile timpului.
(1231.2) 112:4.2 Într-un mod pe care nu-l întelegem în întregime, Cenzorii Universali sunt capabili să intre în posesia unui rezumat al vietii omeneşti după cum este el încorporat în duplicatul transcrierii, făcută de Ajustor, a valorilor spirituale şi a semnificatiilor morontiale ale mintii locuite. Cenzorii au facultatea de a-şi însuşi versiunea Ajustorului asupra caracterului supravietuirii şi a calitătilor spirituale ale fiintei umane decedate, şi toate aceste date, precum şi înregistrările serafice, sunt disponibile pentru a fi prezentate în momentul judecătii individului respectiv. Aceste informatii sunt deopotrivă utilizate pentru a confirma mandatele suprauniversale care fac posibil ca anumiti ascenderi să-şi înceapă imediat cariera morontială, adică de a se duce pe lumile de locuinte îndată după dezintegrarea lor fizică, în aşteptarea încheierii oficiale a unei dispense planetare.
(1231.3) 112:4.3 După moartea fizică, şi făcând abstractie de indivizi transferati de printre cei vii, Ajustorul eliberat se duce numaidecât pe sfera-cămin a Diviningtonului. Detaliile a ceea ce se petrece pe această lume, în aşteptarea reaparitiei efective a muritorului supravietuitor, depinzând în principal de răspunsul la următoarea întrebare: oare fiinta umană se înaltă ea la lumile de locuinte care i se cuvine de drept individual, ori aşteaptă ea o convocare dispensatională a supravietuitorilor adormiti ai unei vârste planetare?
(1231.4) 112:4.4 Dacă asociatul său muritor apartine unui grup care va fi repersonalizat la sfârşitul unei dispense, Ajustorul nu se va reîntoarce imediat în lumea de locuinte a fostului sistem în care servea, ci va opta pentru una dintre numirile temporare următoare:
(1231.5) 112:4.5 1. Înrolarea în rândurile Sfătuitorilor dispăruti pentru servicii nedezvăluite.
(1231.6) 112:4.6 2. Afectarea pe o anumită perioadă pentru observarea regimului Paradisului.
(1231.7) 112:4.7 3. Înrolarea într-una dintre numeroasele şcoli de instruire din Divinington.
(1231.8) 112:4.8 4. Stationarea pentru o vreme ca student observator pe una dintre celelalte şase sfere sacre care constituie circuitul lumilor paradisiace ale Tatălui.
(1231.9) 112:4.9 5. Numirea în serviciul mesagerilor Ajustorilor Personalizati.
(1231.10) 112:4.10 6. Activarea ca instructor asociat în şcolile Diviningtonului consacrate educării Sfătuitorilor ce apartin grupului virgin.
(1231.11) 112:4.11 7. Desemnarea de a se ocupa de alegerea unui grup de lumi posibile pentru a servi în cazul în care ar exista motive rezonabile de a crede că partenerul uman ar fi putut respinge supravietuirea.
(1231.12) 112:4.12 Dacă, în momentul în care moartea vă surprinde, ati atins cumva cel de-al treilea cerc sau un tărâm superior şi, în consecintă, v-a fost atribuit un păzitor personal al destinului, şi dacă transcrierea finală a rezumatului caracterului vostru de supravietuire înaintat de Ajustor este certificat în mod neconditionat de păzitorul destinului - dacă serafimul şi Ajustorul sunt în esentă de acord asupra fiecărei chestiuni din expunerile şi din recomandările referitoare la viata voastră - dacă Cenzorii Universali şi asociatii lor reflexivi de pe Uversa confirmă aceste date fără echivoc şi fără rezervă, atunci Străvechii Zilelor lansează ca un fulger, pe circuitele de comunicatii către Salvington, ordinul de înăltare a statutului vostru. Astfel deschise, tribunalele Suveranului Nebadonului vor decreta trecerea imediată a sufletului supravietuitor în sălile de înviere ale lumilor de locuinte.
(1232.1) 112:4.13 Dacă individul uman supravietuieşte fără întârziere, Ajustorul, după cum sunt eu informat, se înregistrează în Divinington, se duce în Paradis în fata persoanei Tatălui Universal, revin de îndată pentru a fi îmbrătişati de Ajustorii Personalizati ai suprauniversului şi ai universului local pentru care este destinat, primeşte confirmarea conducătorului Sfătuitor Personalizat al Diviningtonului, şi trece apoi imediat la „realizarea transferului de identitate”. De acolo, el este invitat, în cea de-a treia perioadă şi pe lumea de locuinte, să locuiască în forma reală a personalitătii pregătite pentru a primi sufletul supravietuitor al muritorului pământean, aşa cum a fost această formă proiectată de către păzitorul destinului.
(1232.2) 112:5.1 Individualitate este o realitate cosmică, fie ea materială, fie morontială, fie spirituală. Actualitatea stării personale este darul Tatălui Universal care actionează de la sine şi prin sine însuşi sau prin multimea lui de agenti universali. A spune că o fiintă este personală, este a recunoaşte delimitarea relativă a unei astfel de fiinte, în interiorul organismului cosmic. Cosmosul viu este un agregat aproape infinit integrat de unităti reale dintre care fiecare este relativ supusă destinului întregului. Dar unitătile personale au fost dotate cu facultatea efectivă de a alege dintre acceptarea şi respingerea destinului lor.
(1232.3) 112:5.2 Ceea ce vine de la Tată este veşnic ca şi Tatăl, şi aceasta este tot atât de adevărat pentru personalitate, pe care Dumnezeu o dă în virtutea liberului său arbitru, ca şi pentru divinul Ajustor al Gândirii, un fragment actual de Dumnezeu. Personalitatea omului este veşnică, dar, în ce priveşte identitatea, ea este o realitate veşnică conditionată. Dat fiind că ea a apărut ca răspuns la voia Tatălui, personalitatea va atinge un destin de Deitate, dar omul trebuie să aleagă dacă va fi prezent sau nu la împlinirea acestui destin. În lipsa unei astfel de alegeri, personalitatea atinge direct Deitatea experientială devenind o parte a Fiintei Supreme. Ciclul este predestinat, dar participarea omului la acest ciclu este optională, personală şi experientială.
(1232.4) 112:5.3 Identitatea muritorului este o conditie tranzitorie a vietii temporare în univers. Ea nu este reală decât în măsura în care personalitatea alege să devină un fenomen continuu al universului. Iată deosebirea esentială dintre om şi un sistem energetic: sistemul energetic trebuie să continue, n-are de ales, dar omul are întru totul răspunzător de determinarea propriului său destin. Ajustorul este cu adevărat cărarea către Paradis, dar trebuie ca omul să urmeze el însuşi această cărare din propria sa hotărâre, prin alegerea liberului său arbitru.
(1232.5) 112:5.4 Fiintele umane nu posedă identitate decât în sensul material. Asemenea însuşiri ale eului sunt exprimate de mintea materială aşa cum functionează ea în sistemul energetic al intelectului. Când se spune că omul are o identitate, se recunoaşte că el posedă un circuit mental care a fost subordonat actelor şi alegerilor vointei personalitătii omeneşti. Dar aceasta este o manifestare materială şi pur temporară, tot aşa cum embrionul uman este un stadiu tranzitoriu parazit al vietii umane. În perspectiva cosmică, fiintele umane se nasc, trăiesc şi mor relativ într-o clipă; ele nu sunt durabile. Însă, la alegerea sa, personalitatea muritoare posedă puterea de a transfera sediul identitătii sistemului efemer intelect-materie la sistemul superior suflet-morontia care, în asociere cu Ajustorul Gândirii, este creat ca nou vehicul pentru manifestarea personalitătii.
(1233.1) 112:5.5 Şi chiar această putere de alegere, această marcă distinctivă universală a creaturilor înzestrate cu liber arbitru, care constituie cea mai mare şansă a omului şi suprema sa responsabilitate cosmică. De integritatea volitiunii umane depinde destinul etern al viitorului finalitar. Pentru a dobândi personalitate veşnică, Ajustorul divin depinde de sinceritatea liberului arbitru al muritorului. Pentru a realiza un nou fiu ascendent, Tatăl Universal depinde de fidelitatea alegerii muritorului. Pentru a face actuală evolutia experientială, Fiinta Supremă depinde de fermitatea şi de întelepciunea deciziilor-actiuni umane.
(1233.2) 112:5.6 Cercurile cosmice de creştere a personalitătii trebuie ca în cele din urmă să fie atinse, dar se poate întâmpla ca, fără nici o greşeală din partea voastră, accidentele timpului şi obstacolele existentei materiale v-au împiedicat să dominati aceste nivele pe planeta voastră natală. Dacă intentiile şi dorintele voastre au o valoare de supravietuire, vor fi emise decrete pentru a se prelungi perioada voastră probatorie. Vi se va aloca timp suplimentar pentru a demonstra care vă este valoarea.
(1233.3) 112:5.7 Dacă există vreodată vreo îndoială cu privire la oportunitatea de a face să avanseze o identitate umană pe lumile de locuinte, guvernele universului decid invariabil în interesul personal al individului. Fără şovăială, ele înaltă acest suflet la statutul de fiintă de tranzitie, continuându-şi totodată observatiile asupra intentiilor lui morontiale şi asupra obiectivelor sale spirituale emergente. Astfel, justitia divină va fi cu sigurantă înfăptuită şi îndurării divine i se va acorda un nou prilej de a-şi extinde serviciul.
(1233.4) 112:5.8 Guvernele Orvontonului şi ale Nebadonului nu pretind că ar atinge o perfectiune absolută în executarea detaliată a planului universal de repersonalizare a muritorilor, ci sustin că manifestă răbdare, tolerantă, întelegere şi o compasiune plină de îndurare, şi chiar asta şi fac. Noi preferăm să ne asumăm riscul unei rebeliuni într-un sistem mai degrabă decât să lăsăm să apară riscul de priva un singur individ care se află în luptă în oricare lume evolutivă, de bucuria veşnică de a urma cariera ascendentă.
(1233.5) 112:5.9 Aceasta nu înseamnă că fiintele omeneşti trebuie să beneficieze de o a doua şansă după ce au respins-o pe prima; nu este aşa câtuşi de putin. Însă aceasta înseamnă că toate creaturile volitive trebuie să aibă o adevărată ocazie de a face o alegere indubitabilă, pe deplin conştientă şi definitivă. Judecătorii suverani ai universului nu vor priva niciodată de mântuirea personalitătii vreo fiintă care n-a făcut definitiv şi pe deplin alegerea eternă. Sufletul omenesc trebuie să primească şi va primi oportunitatea deplină şi suficientă de a a-şi dezvălui intentia sa reală şi obiectivul său real.
(1233.6) 112:5.10 După moartea lor, fiintele cele mai evoluate din punct de vedere spiritual şi cosmic se duc imediat pe lumile de locuinte. În general, această dispozitie operează pentru cei care au un păzitor serafic menit persoanei lor. Alti muritori pot fi detinuti până ce judecarea problemelor lor a fost încheiată, după care ei pot merge în lumile de locuinte. Ei pot, de asemenea, să fie afectati rândurilor de supravietuitori adormiti care vor fi repersonalizati în masă la sfârşitul dispensei planetare în curs.
(1233.7) 112:5.11 Există două dificultăti care împiedică eforturile mele de a explica exact ceea ce se petrece pentru voi în moarte, acel tu supravietuitor, care este distinct de Ajustorul care vă părăseşte. Una dintre ele constă în imposibilitatea de a transmite, la nivelul vostru de întelegere, o descriere adecvată a unei operatii ce se situează la granita dintre domeniul fizic şi cel morontial. Cealaltă dificultate provine din restrictiile puse de autoritătile celeste ce guvernează Urantia asupra misiunii mele în calitate de revelator al adevărului. Ar putea fi prezentate multe detalii interesante, însă la sfatul supraveghetorilor voştri planetari imediati eu nu le dezvălui. Totuşi, eu rămân în limitele atributiilor mele în expunerea a ceea ce urmează:
(1234.1) 112:5.12 Un element real, un produs al evolutiei umane, ceva mai mult decât Veghetorul Misterului, supravietuieşte mortii. Această entitate nou apărută este sufletul, şi ea supravietuieşte atât mortii corpului vostru fizic, cât şi celei a mintii voastre materiale. Această entitate este copilul comun al vietii şi al eforturilor voastre combinate ale eului uman în legătură cu eul divin, Ajustorul. Acest copil cu ascendentă umană şi divină constituie elementul supravietuitor de origine pământeană; el este eul morontial, sufletul nemuritor.
(1234.2) 112:5.13 Acest copil, a cărui semnificatie persistă şi a cărui valoare supravietuieşte, este cu totul inconştient pe durata perioadei ce tine de la moarte la repersonalizare; el rămâne în seama păzitorului serafic al destinului pe toată perioada de aşteptare. După moarte, voi nu veti actiona ca fiintă conştientă înainte de a fi atins noua conştiintă morontială pe lumile de locuinte ale Sataniei.
(1234.3) 112:5.14 În clipa mortii, identitatea functională asociată personalitătii umane este întreruptă de încetarea mişcării vitale. Cu toate că personalitatea umană transcende aceste fragmente constituente, ea depinde de ele pentru această identitate functională. Oprirea vietii distruge structurile creierului fizic necesare dotării mentale, şi această întrerupere a mintii pune capăt conştiintei umane. După aceea, conştiinta creaturii nu mai poate să reapară înainte să se fi aranjat o situatie cosmică care să permită aceleiaşi personalităti umane de a functiona din nou în relatie cu energia vie.
(1234.4) 112:5.15 Pe durata trecerii muritorilor ce supravietuiesc între lumea lor de origine şi lumile de locuinte, că personalitatea lor a fost reconstituită în cea de-a treia perioadă, ori că îşi face ascensiunea până la epoca unei reînvieri colective, datele constitutive ale personalitătii lor sunt cu fidelitate păstrate de către arhanghelii de pe lumile lor de activităti speciale. Arhanghelii nu sunt ocrotitori ai personalitătii (în felul în care îngerii păzitori păzesc sufletul), însă nu-i mai putin adevărat că orice factor identificabil al personalitătii este eficient păstrat sub paza acestor fideli depozitari ai elementelor supravietuirii umane. Cât despre amplasarea exactă a personalitătii muritorului pe perioada intermediară dintre moarte şi supravietuire, noi nu îl cunoaştem.
(1234.5) 112:5.16 Situatia care face repersonalizarea posibilă este creată în sălile de înviere ale planetelor receptoare morontiale ale universului local. Acolo, în camerele de asamblare a vietii, autoritătile supraveghetoare oferă această combinatie de energie universală - morontială, mentală şi spirituală - care permite să se restituie conştiinta supravietuitorului adormit. Reasamblarea părtilor alcătuitoare ale unei personalităti cândva materiale implică:
(1234.6) 112:5.17 1. Alcătuirea unei forme potrivite, un model morontial de energie, în care  noul supravietuitor poate stabili contactul cu realitatea nespirituală, şi în interiorul căreia varianta morontială a mintii cosmice poate fi pusă în circuit.
(1234.7) 112:5.18 2. Întoarcerea Ajustorului la creatura morontială aflată în aşteptare. Ajustorul este veşnicul păstrător al identitătii voastre ascendente. Veghetorul vostru reprezintă încredintarea absolută că voi înşivă, iar nu un altul, sunteti cei care vor ocupa forma morontială creată pentru trezirea personalitătii voastre. Iar Ajustorul va fi prezent la reconstituirea personalitătii voastre pentru a relua rolul de călăuză paradisiacă al eului vostru supravietuitor.
(1235.1) 112:5.19 3. Când aceste conditii prealabile ale personalizării au fost întrunite, păstrătorul serafic al potentialitătilor sufletului nemuritor adormit, cu ajutorul a numeroase personalităti cosmice, atribuie această entitate morontială formei corporale şi mentale morontiale pregătită pentru aceasta; în acelaşi timp, el pune acest copil evolutiv al supremului în asociere veşnică cu Ajustorul în aşteptare. Acest lucru încheie repersonalizarea, reconstituirea memoriei, a intuitiei şi a conştiintei - identitatea.
(1235.2) 112:5.20 Faptul repersonalizării constă în luarea în posesie, de către sinele omenesc care se trezeşte, a fazei morontiale racordate a mintii cosmice nou separate. Fenomenul personalitătii depinde de persistenta identitătii reactiei individului la mediul său universal; iar acest lucru nu se poate produce decât prin intermediul mintii. Individualitatea persistă în pofida unei continue schimbări în toti factorii care compun eul; în viata fizică, schimbarea este treptată; la moarte, şi după repersonalizare, schimbarea este bruscă. Adevărata realitate a oricărei individualităti (personalităti) este capabilă să răspundă într-o manieră adecvată la situatiile universului prin modificările permanente ale părtilor sale constitutive; stagnarea se încheie inevitabil prin moarte. Viata omenească este o nesfârşită schimbare a factorilor vietii, unificati prin stabilitatea unei personalităti invariante.
(1235.3) 112:5.21 Iar atunci când vă veti trezi astfel în lumile de locuinte ale Ierusemului, voi veti fi atât de schimbati, transformarea spirituală va fi atât de mare încât, dacă nu ar exista Ajustorul Gândirii şi păzitorul destinului care să coreleze cu atâta desăvârşire noua voastră viată din noile lumi cu vechea voastră viată din prima lume, ati avea la început dificultăti în conectarea noii conştiinte morontiale cu memoria readusă la viată a fostei voastre identităti. În ciuda continuitătii identitătii personale, cea mai mare parte a vietii voastre de muritor vi s-ar părea la început un vis vag şi neguros. Timpul va limpezi însă multe dintre asocierile vietii voastre de muritor.
(1235.4) 112:5.22 Ajustorul gândirii va readuce şi va repeta doar acele amintiri şi experiente care fac parte din cariera voastră universală şi sunt esentiale pentru aceasta. Dacă Ajustorul a fost un partener în evolutia a ceea ce s-a petrecut în mintea omenească, atunci aceste experiente demne de a fi păstrate vor supravietui în conştiinta eternă a Ajustorului. Cu toate acestea, cea mai mare parte a vietii voastre şi a amintirilor ei - neavând nici semnificatie spirituală, nici valoare morontială - vor muri odată cu creierul material; o mare parte din experienta materială va dispărea, la fel ca un fost eşafodaj, care a servit drept pod pentru trecerea la nivel morontial şi nu mai are nici o utilitate într-un univers. Personalitatea şi relatiile dintre personalităti nu reprezintă însă niciodată eşafodaje; memoria omenească a relatiilor personalitătii are o valoare cosmică şi va persista. În lumile de locuinte nu numai că veti cunoaşte şi veti fi cunoscuti de către cei care v-au fost cândva asociati în scurta, dar misterioasa viată de pe Urantia, ci, mai mult, vă veti aminti de ei, iar ei îşi vor aduce aminte de voi.
(1235.5) 112:6.1 Aşa cum un fluture iese la iveală din stadiul de omidă, tot astfel adevăratele personalităti ale fiintelor omeneşti ies la iveală în lumile de locuinte revelându-se, pentru prima oară, separate de vechea lor învăluire din trupul lor material. Cariera morontială în universul local corespunde înăltării permanente a mecanismului personalitătii, de la nivelul morontial initial al existentei sufletului până la nivelul morontial final de spiritualitate progresivă.
(1235.6) 112:6.2 Este dificil să vă instruim asupra formelor voastre morontiale de personalitate pentru cariera universului local. Veti fi înzestrati cu modele morontiale capabile să manifeste personalitatea, însă acestea sunt învelişuri care, în cele din urmă, se află dincolo de întelegerea voastră. Cu toate că sunt pe deplin reale, astfel de forme nu reprezintă modelele energetice de ordin material pe care le întelegeti acum. Ele joacă însă, în lumile universului local, acelaşi rol pe care îl joacă propriile voastre corpuri materiale pe planetele pe care se nasc oamenii.
(1236.1) 112:6.3 Într-o oarecare măsură, înfătişarea formei corporale materiale este sensibilă la caracterul identitătii personale; corpul fizic reflectă, într-o anumită măsură, ceva din natura intrinsecă a personalitătii. Forma morontială realizează o reflectare mai avansată. În viata fizică, muritorii pot fi frumoşi în exterior, fiind în acelaşi timp urâti în interior; în viata morontială, şi din ce în ce mai mult pe nivelele ei mai înalte, forma personalitătii se va modifica direct conform naturii persoanei interioare. La nivelul spiritual, forma exterioară şi natura interioară încep să se apropie de o identificare completă, care se perfectionează tot mai mult pe nivele spirituale tot mai înalte.
(1236.2) 112:6.4 În starea morontială, ascenderul muritor este înzestrat cu varianta nebadoniană a mintii cosmice a Maestrului Spirit din Orvonton. Intelectul muritor ca atare a pierit, a încetat să existe ca o entitate universală focalizată, separată de circuitele mentale, nediferentiate ale Spiritului Creativ. În schimb, semnificatiile şi valorile mintii umane n-au dispărut. Anumite faze ale mintii se continuă în sufletul supravietuitor; anumite valori experientiale ale fostei minti omeneşti sunt păstrate de Ajustor; iar înregistrarea vietii omeneşti aşa cum a fost ea trăită în timp, rămâne în universul local, împreună cu anumite înregistrări vii detinute de numeroase fiinte preocupate de evoluarea finală a muritorului ascendent, fiinte al căror rang începe de la serafim, continuă cu Cenzorii Universali, şi dincolo de aceştia până la Suprem.
(1236.3) 112:6.5 Vointa unei creaturi nu poate exista fără minte, însă ea persistă în ciuda pierderii intelectului material. În timpul imediat următor reînvierii, personalitatea ascendentă este călăuzită, într-o mare măsură, de modelele caracteriale moştenite din viata sa umană şi de actiunea nou apărută a motei morontiale. I-ar aceşti îndrumători ai conduitei de pe lumile de locuinte activează într-o manieră acceptabilă pe durata primelor etape ale vietii morontiale şi înainte ca vointa morontială să apară în întreaga sa plenitudine ca expresie volitională a personalitătii ascendente.
(1236.4) 112:6.6 În cariera universului local nu există nici o influentă care să se compare cu aceea a celor şapte spirite-mentale adjutante ale existentei umane. Mintea morontială trebuie să evolueze prin contact direct cu mintea cosmică, aşa cum a fost modificată şi tradusă această minte cosmică de către sursa creativă a intelectului universului local - Călăuzirea Divină.
(1236.5) 112:6.7 Înainte de moarte, mintea muritoare are conştiinta de a fi independentă de prezenta Ajustorului; pentru a putea functiona mintea adjutantă are nevoie doar de modelul asociat material-energetic. Sufletul morontial fiind însă supraadjutant, nu are o conştiintă de sine fără Ajustor atunci când este lipsit de mecanismul mental material. Acest suflet evoluat posedă, cu toate acestea, o continuitate a caracterului provenită din deciziile luate de fostul său mental adjutant asociat, iar acest caracter devine memorie activă atunci când modelele sale primesc energia Ajustorului revenit.
(1236.6) 112:6.8 Persistenta memoriei este dovada că identitatea originară este retinută; ea este esentială pentru a completa autoconştiinta continuitătii şi a expansiunii personalitătii. Muritorii care se ridică fără Ajustori depind de instructiunile asociatilor serafici pentru reconstructia memoriei umane; în afară de aceasta, sufletul morontial al muritorilor fuzionati cu Spiritul nu este limitat. Modelul memoriei persistă în suflet, însă acest model necesită prezenta fostului Ajustor pentru a deveni imediat capabil să se realizeze pe sine ca o memorie continuă. Fără Ajustor, supravietuitorul muritor are nevoie de o perioadă de timp considerabilă pentru a reexplora şi reînvăta, pentru a redobândi memoria conştientă a semnificatiilor şi valorilor existentei sale anterioare.
(1237.1) 112:6.9 Sufletul având o valoare de supravietuire reflectă atât actiunile şi motivatiile cantitative cât şi pe cele calitative ale intelectului material, fostul sediu al identitătii de sine. Alegând adevărul, frumusetea şi bunătatea, mintea muritoare intră în cariera ei universală premorontială sub tutela celor şapte spirite-mentale adjutante unificate sub conducerea spiritului întelepciunii. Prin urmare, după trecerea de cel şapte cercuri de realizare morontială, darul mintii morontiale se suprapune mentalului adjutant, fapt care inaugurează cariera prespirituală sau morontială de progres în universul local.
(1237.2) 112:6.10 Când o creatură îşi părăseşte planeta natală, ea lasă în urma ei îndrumătorul adjutant şi nu mai depinde decât de intelectul morontial. Când un ascender părăseşte universul local, el a atins nivelul spiritual al existentei, trecând deasupra nivelului morontial. Această entitate spirituală nou apărută devine atunci acordată îndrumării directe a mintii cosmice de pe Orvonton.
(1237.3) 112:7.1 Fuziunea cu Ajustorul Gândirii conferă personalitătii actualităti eterne, care înainte nu erau decât potentiale. Printre aceste noi daruri putem mentiona: fixarea calitătii divinitătii, memoria şi experienta veşniciei trecute, nemurirea şi o fază de absolut potential calificat.
(1237.4) 112:7.2 Când cursa voastră pământească într-o formă temporară s-a încheiat, sunteti sortiti să vă treziti pe tărmurile unei lumi mai bune, şi în cele din urmă veti fi uniti cu Ajustorul vostru fidel într-o îmbrătişare veşnică. Iar această fuziune constituie misterul care face ca Dumnezeu şi omul să fie una, misterul evolutiei creaturii finite, însă acesta este veşnic adevărat. Fuziunea este taina sferei sacre a Ascendingtonului, şi nici o creatură, în afară de cele care au experimentat fuziunea cu Spiritul Deitătii, nu poate întelege semnificatia reală a valorilor efective care sunt unite atunci când identitatea unei creaturi a timpului devine pe vecie una cu Spiritul Deitătii Paradisului.
(1237.5) 112:7.3 Fuziunea cu Ajustorul se efectuează de obicei în timp ce ascenderul încă se mai află în sistemul său local. Ea se poate produce pe planeta natală ca o transcendere a mortii naturale; ea poate avea loc pe oricare dintre lumile locuintelor sau în cartierul general al unui sistem. Ea poate fi chiar şi întârziată până în momentul şederii în sediul constelatiei; sau, la ocazii speciale, ea nu poate fi încheiată până când ascenderul n-a ajuns capitala universului local.
(1237.6) 112:7.4 După ce s-a efectuat fuziunea cu Ajustorul, nu mai poate apărea nici un pericol pentru cariera eternă a unei astfel de personalităti. Fiintele celeste, pentru a fi încercate, trec printr-o lungă experientă, însă muritorii trec prin încercări relativ scurte şi intense pe lumile evolutive şi morontiale.
(1237.7) 112:7.5 Fuziunea cu Ajustorul nu are loc niciodată înainte ca decretele suprauniversului să fi confirmat că natura umană a făcut o alegere definitivă şi irevocabilă în ceea ce priveşte cariera eternă. Aceasta este autorizarea uniunii care, odată proclamată, constituie pentru personalitatea fuzionată permisiunea de a părăsi în cele din urmă hotarele universului local pentru a ajunge apoi în cartierul general al suprauniversului. De acolo, şi într-un viitor îndepărtat, un seconafim va purta pelerinul timpului în lungul zbor ce îl va conduce în universul central al Havonei şi spre aventura Deitătii.
(1238.1) 112:7.6 Pe lumile evolutive, individualitatea este materială; ea este un obiect din univers şi este supusă ca atare legilor existentei materiale. Ea este un fapt în timp şi este sensibilă la vicisitudinile acestuia. Aici trebuie să fie formulate deciziile de supravietuire. În starea morontială sinele a devenit o realitate universală nouă şi mai durabilă, iar creşterea sa permanentă se întemeiază pe armonizarea sa continuă cu circuitele mentale şi spirituale ale universurilor. Acum sunt confirmate deciziile de supravietuire. Când sinele atinge nivelul spiritual, el a devenit atunci o valoare sigură în univers, iar această nouă valoare se întemeiază pe faptul că s- au luat deciziile de supravietuire; dovada este eterna fuziune cu Ajustorul Gândirii. După ce a atins statutul de valoare universală autentică, creatura devine potential liberă pentru a căuta cea mai înaltă valoare universală - Dumnezeu.
(1238.2) 112:7.7 Asemenea fiinte fuzionate sunt duble în reactiile lor universale. Ele sunt indivizi morontiali distincti având anumite analogii cu serafimii, şi potential ei sunt deopotrivă fiinte din ordinul finalitarilor Paradisului.
(1238.3) 112:7.8 Individul fuzionat reprezintă însă, într-adevăr, o personalitate, o fiintă, a cărei unitate sfidează orice încercare de analiză din partea oricărei inteligente a universurilor. Şi astfel, după ce ati trecut prin fata tribunalelor universului local de la cel mai modest până la cel mai înalt, fără ca vreunul dintre ele să poată identifica separat omul şi Ajustorul, sunteti în cele din urmă conduşi în fata Suveranului Nebadonului, Tatăl universului vostru local. Iar acolo primiti, chiar din mâna fiintei a cărei paternitate creativă în acest univers al timpului a făcut posibil faptul vietii voastre, acreditările care vă dau dreptul de a continua apoi cariera voastră suprauniversală în căutarea Tatălui Universal.
(1238.4) 112:7.9 Oare triumfătorul Ajustor a câştigat personalitate prin magnificul său serviciu pentru omenire, sau nemurirea a fost dobândită de brava fiintă umană prin eforturile ei sincere de a deveni asemeni Ajustorului? Nu este nici una dintre acestea; doar împreună au împlinit evolutia unui membru al unuia dintre ordinele unice ale personalitătilor ascendente ale Supremului, o fiintă care va fi întotdeauna serviabilă, fidelă şi eficientă, un candidat pentru o creştere şi o dezvoltare nouă, încercând mereu să se ridice şi neoprindu-se niciodată din ascensiunea celestă înainte ca cele şapte circuite ale Havonei să fie străbătute şi înainte ca sufletul, a cărui origine a fost cândva pământească, să aibă o recunoştintă plină de adoratie în fata personalitătii însăşi a Tatălui din Paradis.
(1238.5) 112:7.10 De-a lungul acestei întregi ascensiuni, Ajustorul Gândirii este garantia divină a viitoarei şi deplinei stabilizări spirituale a ascenderului muritor. În acelaşi timp, prezenta liberului arbitru omenesc oferă Ajustorului un canal etern pentru a pune în libertate natura divină şi infinită. Acum aceste două identităti au devenit una; nici un eveniment din timp sau din eternitate nu mai poate separa omul sau Ajustorul; ei sunt inseparabili, contopiti pe vecie.
(1238.6) 112:7.11 Pe lumile de fuziune a Ajustorilor, destinul Veghetorului Misterului este identic cu acela al muritorului ascendent - Corpul Paradisiac al Finalitătii. Nici Ajustorul, nici muritorul nu pot atinge acel tel unic fără cooperarea deplină şi ajutorul plin de încredere acordate reciproc. Această asociere extraordinară este unul dintre fenomenele cosmice cele mai pasionante şi cele mai stupefiante ale prezentei vârste a universului.
(1239.1) 112:7.12 Din momentul fuziunii cu Ajustorul, statutul ascenderului este acela al unei creaturi evolutive. Partenerul uman a fost primul care s-a bucurat de personalitate; el este deci superior Ajustorului în toate problemele ce se referă la recunoaşterea personalitătii.
(1239.2) 112:7.13 Pentru aceste fiinte contopite cartierul general din Paradis este Ascendington, nu Divinington, iar această îmbinare unică dintre Dumnezeu şi om are rang de muritor ascender pe toată calea ascendentă către Corpul Finalitătii. Când un Ajustor se contopeşte cu un muritor ascender, numărul acelui Ajustor este şters din arhivele suprauniversului. Nu ştiu ce se întâmplă în arhivele de pe Divinington, însă presupun că dosarul acelui Ajustor este transferat în cercurile secrete ale curtilor interioare ale lui Grandfanda, conducătorul în exercitiu al Corpului Finalitătii.
(1239.3) 112:7.14 Odată cu fuziunea Ajustorului, Tatăl Universal şi-a tinut făgăduiala de a se dărui pe sine făpturilor sale materiale; el şi-a dus la îndeplinire promisiunea şi a realizat planul de revărsare eternă a divinitătii asupra umanitătii. Acum începe încercarea omenească de a realiza şi actualiza posibilitătile nelimitate care sunt inerente asocierii celeste cu Dumnezeu, care a devenit astfel un fapt.
(1239.4) 112:7.15 Destinul actualmente cunoscut al muritorilor supravietuitori este Corpul Finalitătii din Paradis; acesta este şi telul destinului pentru toti Ajustorii de Gândire care s-au alăturat într-o uniune veşnică partenerilor lor muritori. Finalitarii Paradisului lucrează acum la multe proiecte îndrăznete în marele univers, însă noi presupunem cu totii că vor avea alte sarcini, poate şi mai celeste, de îndeplinit în viitorul îndepărtat, după ce cele şapte suprauniversuri vor fi fost ancorate în lumină şi în viată şi când Dumnezeul finit va fi ieşit la iveală din misterul care înconjoară acum această Deitate Supremă.
(1239.5) 112:7.16 Vi s-a descris, într-o anumită măsură, organizarea şi personalul universului central, al suprauniversurilor şi al universurilor locale. Vi s-au spus unele lucruri asupra caracterului şi a originii diverselor personalităti care conduc acum aceste vaste creatii. Ati fost de asemenea informati că sunt pe cale de a se organiza vaste galaxii de universuri, aflate cu mult dincolo de periferia marelui univers, pe primul nivel al spatiului exterior. De-a lungul acestor expuneri vi s-a împărtăşit şi faptul că Fiinta Supremă va dezvălui functia sa tertiară nerevelată în aceste regiuni actualmente neexplorate ale spatiului exterior; şi vi s-a mai spus, de asemenea, că finalitarii din corpul Paradisului sunt copiii experientiali ai Supremului.
(1239.6) 112:7.17 Noi credem că muritorii fuzionati cu Ajustorul lor împreună cu tovarăşii lor finalitari, sunt meniti să functioneze, într-un fel sau altul, în administratia universurilor de pe primul nivel al spatiului exterior. Nu avem nici cea mai mică urmă de îndoială că, la timpul potrivit, aceste enorme galaxii vor deveni universuri locuite. Şi suntem deopotrivă convinşi că, printre administratorii lor, vom găsi finalitari paradisiaci a căror natură este consecinta cosmică a întrepătrunderii creaturii şi a Creatorului.
(1239.7) 112:7.18 Ce aventură! Ce poveste! O creatie gigantică care să fie administrată de copiii Supremului, aceşti Ajustori personalizati şi umanizati, aceşti muritori deveniti veşnici şi asemeni Ajustorilor, aceste îmbinări misterioase şi asocieri veşnice dintre cele mai înalte manifestări cunoscute ale Primei Surse-Centru şi cea mai umilă formă de viată inteligentă capabilă să înteleagă şi să ajungă la Tatăl Universal. Ne imaginăm că astfel de fiinte amestecate, asemenea asocieri dintre Creator şi creatură, vor deveni conducători minunati, administratori incomparabili şi directori plini de întelegere şi de compasiune fată de toate formele de viată inteligentă susceptibile să se nască în aceste  universuri viitoare ale primului nivel al spatiului exterior.
(1240.1) 112:7.19 Originea voastră este, într-adevăr, pământească, animală, iar corpul vostru este tărână. Însă dacă vreti în mod efectiv, dacă doriti realmente, moştenirea erelor este cu sigurantă a voastră şi, într-o bună zi, veti sluji în universuri cu adevărata voastră calitate - copii ai Dumnezeului Suprem al experientei şi fii divini ai Tatălui Paradisiac al tuturor personalitătilor.
(1240.2) 112:7.20 [Prezentat de un Mesager Solitar din Orvonton]

https://www.urantia.org/ro/cartea-urantia/capitolul-112-supravietuirea-personalitatii