vineri, 15 decembrie 2017

Botezul şi cele patruzeci de zile (din CARTEA URANTIA, cap.136)

(1509.1) 136:0.1 IISUS şi-a început lucrarea sa publică în momentul când interesul popular pentru prezicerea lui Ioan era la apogeu şi când iudeii din Palestina aşteptau cu nerăbdare venirea lui Mesia. Era un mare contrast între Iisus şi Ioan. Ioan era un muncitor înflăcărat şi sever, pe câtă vreme Iisus era un lucrător calm şi fericit; în cursul întregii sale vieţi, el nu a manifestat grabă decât cu rare prilejuri. Iisus era o mângâiere încurajatoare pentru lume şi într-un anume fel un exemplu. Nu s-ar putea spune şi despre Ioan că a fost o mângâiere şi un exemplu; el predica împărăţia cerurilor, dar nu prea participa la fericirea acestei împărăţii. Cu toate că Iisus vorbise de Ioan ca despre cel mai mare profet al epocii scurse, el zicea şi că cei mai mici dintre cei care vedeau marea lumină a noii căi şi care intrau pe acolo în împărăţia cerurilor erau într-adevăr mai mari decât Ioan.
(1509.2) 136:0.2 Când Ioan predica regatul ce va veni, esenţialul mesajului său era următorul: „Căiţi-vă! Fugiţi de mânia ce stă să vină.” Când Iisus a început să predice, el a păstrat îndemnul la pocăinţă, dar acest mesaj era întotdeauna urmat de evanghelie, vestea bună a bucuriei şi a libertăţii noului regat.
(1509.3) 136:1.1 Iudeii nutreau numeroase idei despre eliberatorul aşteptat, şi fiecare dintre diversele şcoli de învăţătură mesianică puteau cita pasaje din Scripturile ebraice în sprijinul afirmaţiilor sale. Într-o manieră generală, iudeii considerau că istoria lor naţională începea cu Avraam şi va atinge punctul ei culminant cu Mesia şi cu noua eră a regatului lui Dumnezeu. Ei îl socotiseră cândva pe acest eliberator ca pe „slujitorul Domnului”, apoi ca pe „Fiul Omului”, în vreme ce, mai târziu, unii merseseră până la a-l califica pe Mesia drept „Fiul lui Dumnezeu”. Dar indiferent că ei îl numeau „sămânţa lui Avraam”, sau „fiul lui David”, toţi conveneau că eliberatorul trebuia să fie Mesia, „unsul Domnului”. Evoluţia conceptului a mers deci de la „slujitorul Domnului” până la „fiul lui David”, apoi la „Fiul Omului” şi la „Fiul lui Dumnezeu”.
(1509.4) 136:1.2 În epoca lui Ioan şi a lui Iisus, iudeii cei mai instruiţi îşi făcuseră o idee despre Mesia ce va veni sub forma unui israelit desăvârşit şi reprezentativ, combinând în el însuşi în calitate de „slujitor al Domnului”, triplul rol de profet, de preot şi de rege.
(1509.5) 136:1.3 Iudeii credeau cu pioşenie că asemeni lui Moise, care îi eliberase pe părinţii lor din robia egipteană prin fapte miraculoase, Mesia cel aşteptat va elibera poporul iudeu de dominaţia romană prin miracole de putere mult mai mari şi prin minuni de triumf rasial. Rabinii reuniseră peste cinci sute de pasaje ale Scripturilor care, în ciuda contradicţiilor aparente, afirmau că ele profeţeau venirea lui Mesia. În mijlocul tuturor acestor detalii de timp, de tehnici şi de funcţiuni, ei pierdeau aproape complet din vedere personalitatea lui Mesia promis. Ei sperau într-o restaurare a gloriei naţionale iudaice, o exaltare temporală a Israelului mai degrabă decât în salvarea lumii. A devenit deci evident că Iisus din Nazaret nu putea niciodată să corespundă acestui concept mesianic materialist al gândirii iudaice. Numai să fi văzut iudeii aceste enunţări mesianice într-o lumină diferită, multe dintre pretinsele preziceri mesianice ar fi pregătit întru totul natural mintea lor pentru a recunoaşte în Iisus pe cel care va pune capăt unei ere şi va inaugura o nouă şi mai bună distribuire a îndurării şi a salvării pentru toate naţiunile.
(1510.1) 136:1.4 Iudeii fuseseră crescuţi în spiritul credinţei în doctrina lui Shekinah, dar acest simbol legendar al Prezenţei Divine nu era vizibil în templu. Ei credeau că venirea lui Mesia va efectua restabilirea sa. Ei aveau idei confuze cu privire la păcatul rasial şi la natura presupus rea a omului. Unii propovăduiau că păcatul lui Adam blestemase rasa omenească, şi că Mesia va înlătura acest blestem şi îi va repune pe oameni în favorurile divinului. Alţii propovăduiau că, prin crearea omului, Dumnezeu introdusese în această fiinţă atât o natură bună, cât şi una rea, şi că apoi, observând funcţionarea acestei combinaţii, el fusese foarte dezamăgit şi „se căise de a fi creat astfel omul.” Cei care propovăduiau aceasta credeau că Mesia trebuiască vină pentru a izbăvi oamenii de această natură rea înnăscută.
(1510.2) 136:1.5 În majoritate, iudeii credeau că au continuat să zacă sub suzeranitatea romană din cauza păcatelor lor naţionale şi a lipsei de tragere de inimă a prozeliţilor gentili. Naţiunea iudaică nu se căise în mod sincer; de aceea Mesia cel aşteptat întârzia să vină. Se vorbea mult despre căinţă, de unde şi atracţia puternică şi imediată a predicării lui Ioan: „Căiţi-vă şi fiţi botezaţi, căci împărăţia cerurilor este pe aproape.” Şi, pentru un iudeu pios, împărăţia cerurilor nu putea să aibă decât o sigură semnificaţie: venirea lui Mesia.
(1510.3) 136:1.6 Manifestarea lui Mihail comporta o caracteristică total străină concepţiei iudaice despre Mesia; această caracteristică era uniunea celor două naturi, cea umană şi cea divină. Iudeii îl concepuseră în mod divers pe Mesia ca om desăvârşit, ca suprauman şi chiar şi ca divin, dar niciodată nu luaseră în consideraţie conceptul de uniune a umanului şi a divinului. Aceasta a fost marea piatră de încercare a primilor ucenici ai lui Iisus. Ei pricepeau conceptul omenesc de Mesia în calitate de fiu al lui David, după cum fusese el prezentat de către primii profeţi; ei îl înţelegeau pe Mesia deopotrivă ca Fiu al Omului, ideea supraumană a lui Daniel şi a câtorva dintre ultimii profeţi şi chiar ca Fiu al lui Dumnezeu, aşa cum l-au descris autorul Cărţii lui Enoh şi anumiţi contemporani ai săi; însă, nici măcar o clipă, ei nu luaseră în consideraţie adevăratul concept al uniunii într-o singură personalitate pământeană a celor două naturi, cea umană şi cea divină. Încarnarea Creatorului sub forma creaturii nu fusese dezvăluită de mai înainte. Ea nu a fost revelată decât în Iisus; lumea nu cunoştea nimic despre aceste lucruri înainte ca Fiul Creator să se fi făcut carne şi să fi locuit printre muritorii tărâmului.
(1510.4) 136:2.1 Iisus a fost botezat la apogeul predicării lui Ioan, pe când Palestina era înflăcărată de speranţă la acest mesaj - „regatul lui Dumnezeu este la îndemână” - şi pe când lumea iudaică era angajată într-un serios şi solemn examen de conştiinţă. Simţul iudaic de solidaritate rasială era foarte profund. Nu numai că iudeii credeau că păcatul unui părinte putea să afecteze pe copiii lui, ci credeau ferm şi că păcatul unui individ putea să atragă blestemul asupra naţiunii lui. În consecinţă, nu toţi cei care se supuneau botezului lui Ioan se considerau ca fiind vinovaţi de păcatele specifice denunţate de Ioan. Multe suflete evlavioase fuseseră botezate de Ioan pentru binele Israelului; ele se temeau ca vreun păcat de ignoranţă din partea lor să nu întârzie venirea lui Mesia. Ele se simţeau aparţinând unei naţiuni vinovate şi blestemate prin păcat, şi se prezentau la botez pentru a manifesta, prin acest act, roadele unei penitenţe rasiale. Este deci evident că Iisus nu a primit botezul de la Ioan în nici un fel ca pe un rit de pocăinţă sau pentru iertarea păcatelor. Acceptând botezarea de mâinile lui Ioan, Iisus nu făcea decât să urmeze exemplul numeroşilor israeliţi evlavioşi.
(1511.1) 136:2.2 Când Iisus din Nazaret a coborât în Iordan pentru a fi botezat, el era un muritor al tărâmului care atinsese culmea ascensiunii evolutive umane pentru tot ceea ce privea cucerirea minţii şi identificarea de sine cu spiritul. El stătea, în ziua aceea, în Iordan ca un om desăvârşit al lumilor evolutive ale timpului şi ale spaţiului. O perfectă sincronizare şi o deplină comunicare se stabiliseră între mintea umană a lui Iisus şi Ajustorul său spirit interior, darul divin al Tatălui său din Paradis. De la ascensiunea lui Mihail la suveranitatea universului său, un Ajustor întocmai de acelaşi ordin locuieşte în toate fiinţele normale vii de pe Urantia, atâta doar că, în cazul lui Iisus, Ajustorul său fusese pregătit mai înainte pentru această misiune specială locuind în mod asemănător în Machiventa Melchisedec, un alt supraom întrupat sub înfăţişarea cărnii muritoare.
(1511.2) 136:2.3 În mod obişnuit, când personalitatea unui muritor al regatului atinge nivele atât de înalte de perfecţiune, se văd producându-se fenomene preliminare de înălţare spirituală care se termină, în cele din urmă, prin fuziunea definitivă a sufletului maturizat al muritorului cu divinul său Ajustor asociat. O asemenea schimbare ar fi trebuit aparent să se fi produs în experienţa personalităţii lui Iisus din Nazaret chiar în ziua în care a coborât în Iordan împreună cu cei doi fraţi ai lui pentru a fi botezaţi de Ioan. Această ceremonie era actul final al vieţii sale pur umane pe Urantia, şi mulţi dintre observatorii supraumani se aşteptau să fie martori ai fuziunii Ajustorului cu mintea în care locuia, dar aveau cu toţii să fie dezamăgiţi. S-a produs ceva nou şi încă şi mai măreţ. În timp ce Ioan îşi punea mâinile pe Iisus pentru a-l boteza, Ajustorul interior şi-a luat definitiv rămas bun de la sufletul omenesc devenit perfect al lui Iosua ben Iosif. La câteva clipe mai târziu, această entitate a revenit din Divinington în calitate de Ajustor Personalizat şi de conducător al semenilor săi din tot universul local al Nebadonului. Iisus a putut astfel să observe propriul său spirit divin anterior recoborând către el sub formă personalizată, şi el l-a auzit atunci pe acest acelaşi spirit originar din Paradis luând cuvântul şi zicând: „Acesta este Fiul meu mult-iubit în care mi-am găsit plăcerea”. Ioan, precum şi cei doi fraţi ai lui Iisus, au auzit deopotrivă aceste cuvinte. Discipolii lui Ioan, stând pe marginea apei, nu au auzit aceste cuvinte şi nu au văzut apariţia Ajustorului Personalizat. Numai ochii lui Iisus l-au zărit.
(1511.3) 136:2.4 Când Ajustorul Personalizat, revenit şi de atunci înainte exaltat, a vorbit astfel, totul a fost tăcere. Şi, pe când cei patru interesaţi zăboveau în apă, Iisus şi-a ridicat ochii către Ajustorul din apropiere şi s-a rugat: „Tatăl meu care domneşti în ceruri, sfinţească-se numele tău. Să vină împărăţia ta! Facă-se voia ta, precum în cer aşa şi pe pământ.” Când s-a rugat, „cerurile au fost deschise” şi Fiul Omului a văzut, prezentat prin Ajustorul de acum Personalizat, imaginea lui însuşi ca Fiu al lui Dumnezeu, aşa cum era el înainte de a veni pe pământ sub înfăţişarea cărnii muritoare, şi aşa cum va fi atunci când viaţa sa de încarnare se va fi sfârşit. Această viziune celestă a fost zărită numai de Iisus.
(1512.1) 136:2.5 Vocea Ajustorului Personalizat, vorbind în numele Tatălui Universal, a fost ceea ce au auzit Ioan şi Iisus, căci Ajustorul provine de la Tatăl din Paradis şi îi este asemănător. Pentru tot restul vieţii pământeşti a lui Iisus, acest Ajustor Personalizat a fost asociat în toate muncile sale; Iisus va rămâne în comuniune constantă cu acest Ajustor exaltat.
(1512.2) 136:2.6 Cu prilejul botezului său, Iisus nu s-a căit de nici o faptă rea şi nici nu a făcut nici o mărturisire de păcate. Era vorba de un botez de consacrare pentru înfăptuirea voii Tatălui celest. La botezul său, el a auzit chemarea inconfundabilă a Tatălui său, invitaţia finală de a se ocupa de treburile Tatălui, şi s-a dus să se izoleze vreme de patruzeci de zile pentru a medita asupra acestor multiple probleme. Retrăgându-se astfel pentru o anumită perioadă de la orice contact personal activ cu tovarăşii lui pământeni, Iisus, aşa cum era şi trăia el pe Urantia, a urmat întocmai acelaşi proces care a prevalat, pe lumile morontiale, de fiecare dată când un muritor ascendent fuzionează cu prezenţa lăuntrică a Tatălui Universal.
(1512.3) 136:2.7 Această zi de botez a marcat sfârşitul vieţii pur omeneşti a lui Iisus. Fiul divin şi-a găsit Tatăl, Tatăl Universal şi-a găsit Fiul întrupat, şi au stat de vorbă unul cu celălalt.
(1512.4) 136:2.8 (Iisus avea aproape treizeci şi unu de ani şi jumătate când a fost botezat. Deşi Luca spune că el a fost botezat în al cincisprezecelea an al domniei lui Tiberiu Cezar, ceea ce reprezenta anul 29 din moment ce August a murit în anul 14, trebuie reamintit că Tiberiu a fost co-împărat cu August timp de doi ani şi jumătate înainte de moartea celui din urmă. S-au bătut monede în onoarea sa în luna octombrie a anului 11. Al cincisprezecelea an al domniei efective a lui Tiberiu a fost deci acest an 26, acela al botezului lui Iisus. Tot în anul 26 Pontus Pilat a început să domnească ca guvernator al Iudeii.)
(1512.5) 136:3.1 Înainte de botezul său, vreme de şase săptămâni în care el fusese udat de picăturile de rouă de pe Muntele Hermon, Iisus îndurase marea ispită a efuziunii sale în calitate de muritor. Pe acest munte, ca muritor al tărâmului şi fără ajutor el îl întâlnise şi îl învinsese pe Caligastia, prinţul acestei lumi pretendent la suveranitatea peste Urantia. Cu prilejul acestei zile memorabile, analele universului înregistraseră că Iisus din Nazaret devenise Prinţul Planetar al Urantiei. Şi acest Prinţ al Urantiei, care urma atât de curând să fie proclamat Suveranul suprem al Nebadonului, se retrăgea acum într-o solitudine de patruzeci de zile pentru a elabora planurile şi a determina tehnica de proclamare a regatului nou al lui Dumnezeu în inima oamenilor.
(1512.6) 136:3.2 După botezarea sa, el şi-a consacrat patruzeci de zile adaptării sale la schimbările relaţiei cu lumea şi cu universul prilejuite de personalizarea Ajustorului său. În timpul solitudinii sale pe dealurile din Pereea, el a stabilit linia de conduită de urmat şi metodele de folosit în noua fază modificată de viaţă terestră pe care era pe punctul de a o inaugura.
(1512.7) 136:3.3 Iisus nu a făcut această retragere pentru a posti şi a-şi chinui sufletul. El nu era un ascet; el venea ca să distrugă definitiv toate noţiunile de ascetism privitoare la apropierea de Dumnezeu. Motivele sale pentru căutarea solitudinii erau în întregime diferite de cele care îl făcuseră să acţioneze pe Moise, pe Ilie şi chiar şi pe Ioan Botezătorul. Iisus era atunci pe deplin conştient de el însuşi cu privire la relaţiile lui cu universul pe care îl crease, şi deopotrivă cu universul universurilor supravegheat de Tatăl Paradisului, Tatăl său celest. El îşi amintea acum în întregime misiunea sa de manifestare şi instrucţiunile date de fratele său mai mare Emanuel înainte de începerea încarnării sale pe Urantia. El înţelegea de acum înainte în mod clar şi complet toate aceste vaste relaţii şi dorea să rămână deoparte pentru o perioadă de meditaţie liniştită. El putea astfel să elaboreze planurile şi să decidă procedura de urmat în derularea muncii sale publice în favoarea lumii şi a tuturor celorlalte lumi ale universului său local.
(1513.1) 136:3.4 În vreme ce hoinărea prin munţi în căutarea unui adăpost convenabil, Iisus l-a întâlnit pe conducătorul administrativ al universului său, Gabriel, Strălucitoarea Stea de Dimineaţă a Nebadonului. Gabriel a restabilit atunci comunicaţiile personale cu Fiul Creator al universului; acesta era primul lor contact direct de când Mihail îşi luase rămas bun de la asociaţii săi de pe Salvington plecând către Edentia ca să se pregătească pentru manifestarea pe Urantia. La ordinul lui Emanuel şi sub autoritatea Bătrânilor de Zile de pe Uversa, Gabriel i-a dat acum lui Iisus informaţii care indicau că experienţa sa de manifestare pe Urantia era practic încheiată, în măsura în care ea se referea la dobândirea perfectei suveranităţi a universului său şi la sfârşitul rebeliunii lui Lucifer. Suveranitatea fusese atinsă în ziua botezului său, când personalizarea Ajustorului său a demonstrat perfecţiunea şi desăvârşirea efuziunii sale sub înfăţişarea cărnii muritoare. Sfârşitul rebeliunii devenise un fapt istoric în ziua în care Iisus coborâse de pe Muntele Hermon la întâlnirea cu Tiglat, băiatul care îl aştepta. Pe baza celor mai înalte autorităţi ale universului local şi a suprauniversului, Iisus a fost apoi informat că lucrarea sa de manifestare era terminată, în măsura în care ea afecta statutul său personal în legătură cu suveranitatea şi cu rebeliunea. El primise deja această încredinţare, direct din Paradis, prin viziunea sa de botez şi prin fenomenul de personalizare a Ajustorului Gândirii din interiorul său.
(1513.2) 136:3.5 În timp ce Iisus zăbovea pe munte vorbind cu Gabriel, Tatăl Constelaţiei, venind din Edentia, le-a apărut în persoană lui Iisus şi lui Gabriel şi le-a zis: „Formalităţile sunt îndeplinite. Suveranitatea lui Mihail nr. 611.121 peste universul său din Nebadon stă desăvârşită la dreapta Tatălui Universal. Eu te eliberez de manifestarea ta din partea lui Emanuel, fratele tău, responsabil pentru încarnarea ta pe Urantia. Tu eşti liber să-ţi închei manifestarea de încarnare, acum sau în orice alt moment, şi în maniera pe care tu însuţi o alegi, apoi să urci la dreapta Tatălui tău, să primeşti suveranitatea ta şi să-ţi asumi guvernarea necondiţionată binemeritată a întregului Nebadon. Cu permisiunea Bătrânilor de Zile, eu mărturisesc deopotrivă că formalităţile suprauniversale sunt desăvârşite în ceea ce priveşte încetarea oricărui păcat de rebeliune din universul tău; tu primeşti o autoritate întreagă şi nelimitată pentru a lua măsuri faţă de orice ridicare eventuală de acest ordin în viitor. Din punct de vedere tehnic, munca ta pe Urantia şi în carnea unei creaturi muritoare, este încheiată. Linia ta de conduită depinde de acum înainte de propria ta alegere.”
(1513.3) 136:3.6 Când Preaînaltul Tată al Edentiei şi-a luat rămas bun, Iisus a stat îndelung de vorbă cu Gabriel despre bunăstarea universului şi şi-a trimis salutările sale lui Emanuel. El i-a dat în acelaşi timp asigurarea că, în lucrarea pe care era pe punctul de a o întreprinde pe Urantia, el îşi va aminti întotdeauna de sfaturile primite în legătură cu recomandările care îi fuseseră făcute pe Salvington înaintea manifestării sale.
(1514.1) 136:3.7 În timpul acestor patruzeci de zile de solitudine, Iacob şi Ioan, fiii lui Zebedeu, porniseră în căutarea lui Iisus. De multe ori au fost foarte aproape de locul unde se retrăsese, dar nu l-au descoperit niciodată.
(1514.2) 136:4.1 Zi după zi, sus pe dealuri, Iisus elabora planurile pentru restul efuziunii sale de pe Urantia. El s-a decis mai întâi să nu propovăduiască în acelaşi timp cu Ioan. El a plănuit să rămână într-o retragere relativă până ce munca lui Ioan îşi va fi atins scopul, sau până când ea a fost brusc întreruptă de întemniţarea lui Ioan. Iisus ştia bine că predicile lui Ioan, îndrăzneţe şi lipsite de tact, vor stârni curând teama şi duşmănia conducătorilor civili. Ţinând cont de situaţia precară a lui Ioan, Iisus a început în mod lămurit să-şi pregătească programul de intervenţie publică în favoarea poporului său şi a lumii, în favoarea fiecărei lumi locuite din tot vastul său univers. Manifestarea muritoare a lui Mihail a avut loc pe Urantia, însă pentru toate lumile Nebadonului.
(1514.3) 136:4.2 După ce a conceput planul general de coordonare a programului său cu mişcarea lui Ioan, primul lucru pe care l-a făcut Iisus a fost să repete, în mintea sa, instrucţiunile lui Emanuel. El a reflectat cu grijă la sfaturile care îi fuseseră date cu privire la metodele sale de lucru şi la faptul că el nu trebuia să lase nici un document scris pe planetă. Iisus nu a mai scris niciodată altfel decât pe nisip. Cu ocazia următoarei sale vizite în Nazaret, şi spre marea amărăciune a fratelui său Iosif, Iisus a distrus tot ceea ce scrisese şi păstrase pe tabletele din atelierul de tâmplărie sau sprijinite pe pereţii vechii sale case. Iisus a reflectat mult şi la sfaturile lui Emanuel privitoare la comportamentul său în materie economică, socială şi politică faţă de lumea aşa cum o va găsi.
(1514.4) 136:4.3 Iisus nu a postit în cursul acestor patruzeci de zile de solitudine. Primele sale două zile de pe dealuri au fost cea mai lungă perioadă în care el s-a abţinut de la orice hrană, căci a fost atât de absorbit de cugetările sale încât a uitat complet să mănânce; însă, în ziua a treia, el s-a apucat să caute alimente. El nu a fost nici ispitit, în această perioadă, nici de spiritele rele, nici de personalităţile rebele staţionate pe această lume sau provenind din alte lumi.
(1514.5) 136:4.4 Aceste patruzeci de zile au fost prilej pentru o confruntare finală între mintea sa umană şi mintea sa divină, sau mai degrabă prima mişcare a funcţionării simultane a acestor două facultăţi mentale de acum înainte reunite într-una singură. Rezultatele acestei importante perioade de meditaţie demonstrează în mod hotărâtor că mintea sa divină dominase în mod triumfal şi spiritual intelectul său uman. Mintea omului a devenit de acum încolo mintea lui Dumnezeu şi, cu toate că sinele-minte omenesc este întotdeauna prezent, această minte omenească spiritualizată zice întotdeauna: „Facă-se voia ta, iar nu a mea.”
(1514.6) 136:4.5 Evenimentele acestei perioade memorabile nu au fost viziunile fantastice ale unei minţi înfometate şi slăbite, nici simbolismele confuze şi puerile care au câştigat ulterior dreptul de cetăţenie ca „ispitele lui Iisus în deşert”. Aceasta a fost mai degrabă o perioadă de tur de orizont complet asupra carierei bogate în evenimente şi variate a efuziunii pe Urantia, şi asupra stabilirii minuţioase a planurilor pentru ajutorul viitor care va fi cel mai util pentru această lume, contribuind în acelaşi timp întrucâtva şi la ameliorarea tuturor celorlalte sfere izolate din cauza rebeliunii. Iisus a recapitulat toată istoria vieţii omeneşti de pe Urantia, din zilele lui Andon şi ale Fontei, trecând prin greşeala lui Adam şi până la slujirea lui Melchisedec din Salem.
(1514.7) 136:4.6 Gabriel îi amintise lui Iisus că el putea să se manifeste în lume în două moduri diferite, în cazul în care el ar alege să mai rămână câtva timp pe Urantia. I s-a dat limpede de înţeles lui Iisus ca alegerea sa in aceasta chestiune nu va avea întru nimic a face cu suveranitatea sa asupra universului sau, nici cu sfârşitul rebeliunii lui Lucifer. Cele două maniere de a sluji lumea erau următoarele:
(1515.1) 136:4.7 1. Propria sa cale - calea care ar putea să-i pară cea mai agreabilă şi cea mai utilă din punctul de vedere al nevoilor imediate ale acestei lumi şi al edificării prezente a propriului sau univers.
(1515.2) 136:4.8 2. Calea Tatălui - demonstrarea, prin exemplu, a unui ideal, pe termen lung, de viaţă al creaturilor aşa cum este el văzut de înaltele personalităţi din Paradis care administrează universul universurilor.
(1515.3) 136:4.9 I s-a dat astfel limpede de înţeles lui Iisus că avea două maniere de a-şi ordona restul vieţii lui pământene. În lumina situaţiei imediate, el avusese argumente în favoarea fiecăreia dintre ele. Fiul Omului vedea clar ca alegerea sa dintre aceste două moduri de conduită nu ar avea nici o repercusiune asupra atribuirii suveranităţii asupra universului său; chestiunea era deja stabilită şi pecetluită în arhivele universului universurilor şi nu aştepta decât cererea lui personală. Lui Iisus i-a fost însă indicat că fratele lui Paradisiac, Emanuel, ar încerca o mare satisfacţie dacă Iisus ar socoti oportun să îşi încheie cariera sa pământească de încarnare cu tot atâta nobleţe precum începuse, rămânând întotdeauna supus voii Tatălui. Şi el şi-a trăit restul vieţii sale terestre rămânând constant fidel acestei hotărâri. Chiar şi până la amarnicul sfârşit, el şi-a subordonat invariabil voia sa suverană celei a Tatălui său celest.
(1515.4) 136:4.10 Cele patruzeci de zile petrecute în singurătatea munţilor nu au fost o perioadă de mari ispite, ci mai degrabă una a marilor decizii ale Maestrului. În cursul acestor zile de comuniune solitară cu sine însuşi şi cu prezenţa imediată a Tatălui său - Ajustorul Personalizat (Iisus nu mai avea păzitor serafic personal) - el a ajuns, una câte una, la marile decizii care trebuiau să guverneze politica sa şi conduita sa pentru tot restul carierei sale pământeşti. Tradiţia unei mari ispite a fost legată ulterior de această perioadă de izolare, din pricina confuziei cu povestirile fragmentare ale luptelor de pe Muntele Hermon şi, în plus, pentru că obiceiul voia ca toţi marii profeţi şi conducători ai oamenilor să îşi înceapă cariera lor publică îndurând perioade similare de post şi de rugăciune. Când Iisus se confrunta cu vreo decizie nouă sau gravă, el avusese obiceiul de a se retrage pentru a comunica cu propriul său spirit şi de a căuta astfel să cunoască voia Tatălui.
(1515.5) 136:4.11 În toate aceste proiecte pentru restul vieţii sale, Iisus era întotdeauna sfâşiat, în inima sa omenească, între două linii de conduită opuse:
(1515.6) 136:4.12 1. El încerca o puternică dorinţă de a-şi determina poporul - şi întreaga lume - să creadă în el şi să accepte noul său regat spiritual. Şi el cunoştea bine ideile compatrioţilor săi asupra lui Mesia ce va fi să vină.
(1515.7) 136:4.13 2. De a trăi şi a acţiona într-o manieră pe care o ştia aprobată de Tatăl său, de a-şi conduce munca în favoarea altor lumi aflate la strâmtoare, şi de a continua, în stabilirea regatului, să reveleze Tatăl şi să manifeste caracterul său divin de dragoste.
(1515.8) 136:4.14 În cursul acestor zile memorabile, Iisus a locuit într-o veche cavernă stâncoasă, un adăpost pe coasta unui munte, lângă satul numit cândva Beit Adis. El bea apă din micul izvor care ţâşnea de pe coasta dealului aproape de acest adăpost stâncos.
(1516.1) 136:5.1 În cea de-a treia zi de după începutul acestei confruntări dintre el însuşi şi Ajustorul său personalizat, Iisus a fost răsplătit cu viziunea oştirilor cereşti ale Nebadonului adunate şi trimise de comandanţii lor pentru a se pune la dispoziţia suveranului lor mult iubit. Această puternică oaste cuprindea două legiuni de serafimi şi cantităţi proporţionale din toate ordinele de inteligenţe ale universului. Prima mare decizie a lui Iisus în solitudinea avea de-a face cu faptul de a şti dacă va utiliza sau nu aceste puternice personalităţi în programul ulterior al serviciului său public de pe Urantia.
(1516.2) 136:5.2 Iisus a decis să nu utilizeze nici o singură personalitate a acestui vast ansamblu, decât daca nu devine ceva evident că aceasta este voia Tatălui său. În ciuda acestei decizii de ordin general, această numeroasă armată l-a însoţit pentru tot restul vieţii sale pământeşti, întotdeauna pregătită să asculte cea mai mică exprimare a voinţei Suveranului ei. Iisus nu a zărit constant, cu ochii săi omeneşti, aceste personalităţi însoţitoare, dar Ajustorul său Personalizat asociat le vedea tot timpul şi putea să comunice cu fiecare dintre ele.
(1516.3) 136:5.3 Înainte de a coborî din retragerea sa de patruzeci de zile din munţi, Iisus a încredinţat comanda imediată a acestei oştiri de personalităţi ale universului Ajustorului său recent personalizat. Vreme de peste patru ani de timp al Urantiei, aceste personalităţi selecţionate din fiecare departament de inteligenţe universale vor activa cu docilitate si cu respect sub înţeleapta guvernare a acestui Veghetor de Mister Personalizat. Acest Ajustor experimentat şi superior făcuse cândva parte integrantă din Tatăl Paradisului şi poseda natura acestuia. Preluând conducerea acestei puternice adunări, el i-a dat lui Iisus asigurarea că în nici un caz el nu va permite acestor agenţi supraumani să servească şi să se manifeste în legătură cu cariera sa pământeană sau în favoarea sa, decât dacă se vădea că Tatăl ar dori această intervenţie. Astfel, printr-o singură mare decizie, Iisus s-a privat de bună voie de orice cooperare supraomenească în treburile privitoare la restul carierei lui muritoare, dacă nu cumva Tatăl alegea cu de la sine putere să participe la cutare sau cutare act sau episod al lucrărilor terestre ale Fiului.
(1516.4) 136:5.4 Acceptând conducerea armatei universului în slujba lui Cristos Mihail, Ajustorul Personalizat a avut mare grijă să-i arate lui Iisus că, prin autoritatea delegată a Creatorului acestor personalităţi ale universului, el putea să limiteze activităţile unei astfel de adunări în spaţiu, dar că aceste restricţii ar fi fără efect în ceea ce priveşte funcţiile acestor creaturi în timp. Această restricţie provenea din faptul că Ajustorii sunt fiinţe independente de timp odată ce sunt personalizaţi. În consecinţă, Iisus a fost avertizat că controlul tuturor inteligenţelor vii puse sub conducerea Ajustorului ar fi complet şi perfect în tot ceea ce privea spaţiul, dar că nu era posibil să se impună limitări atât de perfecte în ce priveşte timpul. Ajustorul i-a zis: „Întocmai cum mi-ai poruncit, eu voi interzice, acestei armate de inteligenţe universale care te însoţesc să intervină în vreun fel în cariera ta pământească, afară de cazul în care Tatăl Paradisului îmi va porunci să-i las să opereze pe aceşti agenţi pentru a face posibilă înfăptuirea voii sale divine după cum vei fi ales tu. Aceeaşi excepţie se va aplica în toate circumstanţele în care voia ta divin-umană se va angaja într-o alegere sau într-un act care să implice derogări de la ordinea pământească naturală doar în ceea ce priveşte timpul. În toate evenimentele dependente de timp, eu sunt neputincios, iar creaturile adunate aici în perfecţiune şi în unitate de putere sunt deopotrivă de neputincioase. Dacă cele două naturi ale tale unite încearcă într-o bună zi astfel de dorinţe, manifestările alegerii tale vor fi executate de îndată. Dorinţa ta în toate aceste chestiuni va constitui scurtarea timpului, iar lucrul proiectat este existent. Sub comanda mea, aceasta constituie cea mai mare limitare care poate fi impusă suveranităţii tale potenţiale. În propria mea conştiinţă, timpul nu există, şi de aceea eu nu pot să limitez creaturile tale cu nimic în raport cu timpul”.
(1517.1) 136:5.5 Iisus a fost astfel informat de consecinţele hotărârii sale de a continua să trăiască ca un om printre oameni. Printr-o singură decizie, el exclusese, de la orice participare la slujirea sa publică ulterioară, toate armatele de inteligenţe universale care îl escortau, dar nu şi în treburile privitoare numai la timp. A devenit astfel evident că orice manifestare care putea în mod accesoriu însoţi slujirea lui Iisus în mod supranatural sau presupus supraomenesc, nu privea decât eliminarea timpului, dacă nu cumva Tatăl ordonase în mod specific altfel. Nici un miracol, nici un serviciu al îndurării, nici un eveniment posibil, care survine în legătură cu restul muncilor pământeşti ale lui Iisus, nu putea să aibă natura sau caracterul unui act care transcende legile naturale stabilite care guvernează în mod normal treburile oamenilor, aşa cum trăiesc ei pe Urantia, decât în această chestiune în mod expres citată a timpului. Bineînţeles, nu se putea impune nici o limită manifestărilor „voii Tatălui”. Eliminarea timpului, în legătură cu dorinţa exprimată a acestui Suveran potenţial al unui univers, nu putea fi evitată decât prin acţiunea directă şi explicită a voii acestui om - Dumnezeu care decide că timpul legat de actul sau de evenimentul în chestiune nu trebuia să fie scurtat sau eliminat. În vederea împiedicării survenirii a ceea ce apărea ca miracole legate de timp, Iisus trebuia să rămână constant conştient de timp. Orice întrerupere din partea sa în conştiinţa timpului, în legătură cu nutrirea vreunei dorinţe precise, echivala cu executarea lucrului conceput în mintea acestui Fiu Creator, şi aceasta fără intervenţia timpului.
(1517.2) 136:5.6 Graţie controlului supravegherii Ajustorului său Personalizat şi asociat, Mihail putea să-şi limiteze perfect activităţile pământeşti personale prin raport cu spaţiul, însă Fiului Omului nu îi era posibil să îşi limiteze în aceeaşi manieră prin raport cu timpul, noul său statut pământean de Suveran potenţial al Nebadonului. Aşa era, în realitate, statutul lui Iisus din Nazaret atunci când a inaugurat serviciul său public de pe Urantia.
(1517.3) 136:6.1 După ce şi-a fixat politica cu privire la personalităţile tuturor claselor inteligenţelor lui create, în măsura în care el putea să o determine în vederea potenţialului inerent noului său statut de divinitate, Iisus şi-a orientat apoi gândurile asupra lui însuşi. Acum că era întru totul conştient de a fi creatorul tuturor lucrurilor şi creaturilor existente în acest univers, ce are să aibă el a face cu aceste prerogative de creator în situaţiile de viaţă recurente pe care avea să le întâmpine numaidecât atunci când se va reîntoarce în Galileea pentru a relua lucrarea sa printre oameni? De fapt, şi anume acolo unde era, pe aceste dealuri singuratice, această problemă se impusese deja prin necesitatea de a-şi procura hrana. În cea de-a treia zi a meditaţiilor lui solitare, corpului său omenesc i s-a făcut foame. Iisus trebuia să pornească în căutarea hranei, tot aşa cum ar fi făcut-o un om obişnuit, sau trebuia să-şi exercite pur şi simplu puterile sale creative normale şi să producă o hrană corporală adecvată şi gata pregătită la îndemână? Această mare decizie a Maestrului v-a fost descrisă ca o ispită - ca o provocare lansată de duşmanii imaginari ca el să „poruncească pietrelor lui să se preschimbe în pâini.”
(1518.1) 136:6.2 Iisus şi-a fixat deci o nouă politică coerentă pentru restul muncii sale pământeşti. În măsura în care aceasta se referea la nevoile sale personale, şi chiar şi în general în relaţiile sale cu alte personalităţi, el a ales în deplină cunoştinţă de cauză să urmeze de acum înainte cărarea existenţei pământeşti normale; el a luat categoric poziţie contra unei linii de conduită care ar transcende, ar ofensa sau ar viola legile naturale stabilite de el însuşi. Cu toate acestea, după cum fusese deja avertizat de Ajustorul său Personalizat, el nu putea să se angajeze ca în anumite împrejurări conceptibile aceste legi naturale să nu fie susceptibile de a fi foarte mult accelerate. Iisus a decis că în principiu, opera vieţii sale va fi organizată şi urmărită conform legilor naturii şi în armonie cu organizarea socială existentă. Maestrul a ales astfel un program de viaţă echivalent cu o decizie de a se opune recurgerii la miracole şi la minuni. Din nou, el s-a decis în favoarea „voii Tatălui”; încă o dată, el a încredinţat toate lucrurile în mâinile Tatălui său din Paradis.
(1518.2) 136:6.3 Natura umană a lui Iisus îi dicta că prima sa îndatorire era de a-şi apăra viaţa; acesta este comportamentul normal al omului natural de pe lumile spaţiului şi timpului, deci o reacţie legitimă la un muritor al Urantiei. Dar Iisus nu se preocupa numai de această lume şi de creaturile ei. El trăia o viaţă menită să instruiască şi să inspire multiplele creaturi ale unui vast univers.
(1518.3) 136:6.4 Înainte de iluminarea sa de botez, el trăise perfect supus voii şi călăuzirii Tatălui său celest. El a luat hotărârea energică de a continua omeneşte în aceeaşi implicită dependenţă muritoare faţă de voia Tatălui său. El s-a decis să urmeze o linie de conduită nenaturală necăutând să-şi ocrotească viaţa. El a ales să continue politica constând din refuzul de a se apăra. El şi-a formulat concluziile prin cuvintele Scripturilor familiare minţii sale omeneşti: „Omul nu va trăi numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu.” Ajungând la această concluzie cu privire la apetitul naturii fizice care se traduce prin foame, Fiul Omului şi-a făcut ultima sa declaraţie referitoare la celelalte nevoi ale cărnii şi ale impulsiunilor naturale ale naturii omeneşti.
(1518.4) 136:6.5 El ar putea totuşi să utilizeze puterea sa supraomenească în favoarea altuia, dar niciodată pentru el însuşi. El a urmărit această politică cu stăruinţă chiar până la capăt, când un martor al crucificării a zis despre el: „El i-a salvat pe ceilalţi, însă nu s-a putut salva pe sine însuşi” - pentru că nu vroia.
(1518.5) 136:6.6 Iudeii se aşteptau la un Mesia care ar înfăptui minuni şi mai mari decât Moise, care se presupune că făcuse să ţâşnească apă dintr-o stâncă într-un loc arid şi îi hrănise pe strămoşii lor în deşert cu mană. Iisus cunoştea genul de Mesia la care nădăjduiau compatrioţii săi, şi el dispunea de toate puterile şi prerogativele pentru a fi la înălţimea speranţelor lor cele mai fanteziste, însă el a luat poziţie împotriva acestui magnific program de putere şi de glorie. Iisus considera programul aşteptat, acela de a face miracole, ca pe o reîntoarcere la timpurile străvechi ale magiei ignorante şi ale practicilor barbare ale războinicilor sălbatici. Poate că, pentru salvarea celorlalte creaturi, el ar putea accelera jocul legilor naturale, dar nu voia, în nici un caz, să ajungă la transcenderea propriilor lui legi, fie spre propriul său folos, fie spre a inspira un exces de teamă respectuoasă semenilor săi. Iar această decizie a Maestrului a fost definitivă.
(1518.6) 136:6.7 Iisus s-a întristat pentru compatrioţii lui; el înţelegea pe deplin modul în care fuseseră ei făcuţi să nădăjduiască la un Mesia, să conteze pe epoca în care „pământul va produce roadele sale cu zecile de mii, în care vor exista mii de curpeni pe o viţă, în care fiecare curpen va produce mii de ciorchini de struguri, şi fiecare ciorchine va produce mii de boabe de struguri şi în care fiecare bob va produce un burduf de vin.” Iudeii credeau că Mesia va inaugura o eră de îmbelşugare miraculoasă. Evreii fuseseră timp îndelungat crescuţi în tradiţia miracolelor şi a legendelor cu minuni.
(1519.1) 136:6.8 Iisus însă nu era un Mesia care venea să înmulţească pâinile şi vinul. El nu venea să răspundă numai nevoilor temporale. El venea să-l reveleze pe Tatăl lui celest copiilor săi pământeni, căutând să-i facă pe copiii săi pământeni să se alăture lui într-un efort sincer pentru a trăi conform voii Tatălui care este în ceruri.
(1519.2) 136:6.9 Prin această decizie, Iisus din Nazaret zugrăvea spectatorilor dintr-un univers nebunia şi păcatul de a înjosi talentele divine şi aptitudinile dăruite de Dumnezeu în ambiţiile personale sau în profiturile şi glorificările pur egoiste. Acela era păcatul lui Lucifer şi al lui Caligastia.
(1519.3) 136:6.10 Această mare decizie a lui Iisus a descris, într-un mod impresionant, adevărul că, singure şi prin ele înseşi, plăcerile senzuale şi satisfacţiile egoiste sunt incapabile de a aduce bunăstarea fiinţelor omeneşti aflate în evoluţie. În existenţa muritoare, există valori superioare - stăpânirea intelectuală şi înfăptuirile spirituale - care transcend legea satisfacerii necesare a apetiturilor şi a nevoilor pur fizice ale omului. Înzestrările omeneşti naturale cu talente şi cu aptitudini ar trebui să fie în principal consacrate dezvoltării şi înnobilării puterilor omeneşti superioare ale minţii şi ale spiritului.
(1519.4) 136:6.11 Iisus a revelat astfel creaturilor universului său tehnica căii noi şi mai bune, valorile morale superioare ale vieţii şi satisfacţiile spirituale cele mai profunde ale existenţei evolutive omeneşti asupra lumilor spaţiului.
(1519.5) 136:7.1 După ce Iisus a luat deciziile sale cu privire la maniera de a se hrăni, de a răspunde nevoilor corpului său fizic şi de a veghea la sănătatea sa şi la cea a asociaţilor săi, mai rămâneau încă alte probleme de rezolvat. Cum se va comporta el în faţa unui pericol personal? El a decis să exercite o supraveghere normală asupra securităţii sale fizice şi să îşi ia măsuri de precauţie rezonabile pentru a evita sfârşitul prematur al carierei sale în trup, dar să se abţină de la orice intervenţie supraomenească în momentul în care s-ar produce criza vieţii sale întrupate. În timp ce lua această decizie, Iisus şedea la umbra unui copac pe o margine stâncoasă aplecată deasupra unei prăpăstii drept înaintea lui. El şi-a dat perfect seama că de pe această cornişă putea să se arunce în gol fără să i se întâmple nici un rău, cu condiţia de a reveni la prima mare decizie (de a nu invoca intervenţia inteligenţelor sale celeste pentru a înfăptui opera vieţii sale de pe Urantia) şi cu condiţia de a abroga a doua sa decizie referitoare la comportamentul său cu privire la ocrotirea vieţii sale.
(1519.6) 136:7.2 Iisus ştia că compatrioţii lui aşteptau un Mesia care transcendea legile naturale. Fusese bine propovăduit pasajul din Scripturi care spunea că: „Nu te va ajunge nici un rău şi nici o suferinţă nu se va apropia de lăcaşul tău, căci el te va da în grija îngerilor săi pentru ca ei să te păzească pe toate căile tale. Ei te vor purta în braţele de temă ca tu să nu te loveşti la picior de vreo piatră.” Acest soi de prezumţie, această sfidare a legii gravitaţiei Tatălui său, ar fi ele justificate ca să se protejeze de vreun rău posibil, sau poate ca să câştige încrederea poporului său rău instruit şi rătăcit? Oricât de satisfăcătoare ar fi ea pentru iudeii în căutare de semne, această linie de conduită nu constituia o revelaţie a Tatălui său, ci o îndoielnică manipulare a legilor stabilite ale universului universurilor.
(1519.7) 136:7.3 Înţelegând toate acestea şi ştiind că Maestrul refuza să lucreze sfidând legile naturii pe care el le stabilise, în măsura în care era vorba de conduita sa personală, voi ştiţi cu certitudine că el nu a mers niciodată pe ape şi nu a făcut niciodată nimic care să violeze ordinea materială de administrare a lumii. Bineînţeles, trebuie întotdeauna păstrat prezent în minte faptul că nu fusese încă descoperit nici un procedeu pentru a-l elibera în întregime de lipsa de control asupra elementului timp în legătură cu treburile încredinţate jurisdicţiei Ajustorului Personalizat.
(1520.1) 136:7.4 În cursul întregii sale vieţi terestre, Iisus a rămas constant fidel acestei decizii. Astfel, când fariseii i-au reproşat cu dispreţ că nu dă nici un semn, sau când cei care îl observau în Patimile răstignirii sale l-au îndemnat să coboare de pe cruce, el a menţinut ferm decizia luată în acest ceas pe coasta muntelui.
(1520.2) 136:8.1 Următoarea mare problemă cu care a trebuit să se lupte acest om - Dumnezeu, şi pe care a rezolvat-o curând conform voii Tatălui celest, era privitoare la chestiunea de a şti dacă el trebuia sau nu să se folosească de puterile sale supraomeneşti pentru a atrage atenţia şi a câştiga adeziunea contemporanilor săi. Trebuia el, cu vreun chip, să lase puterile lui universale să satisfacă nostalgia iudeilor pentru spectaculos şi miraculos? Iisus a decis că nu va face nimic de felul acesta. Pentru a-şi aduce misiunea la cunoştinţa oamenilor, el şi-a fixat alegerea asupra unei metode care să elimine toate aceste practici, şi a trăit în mod constant urmând această mare decizie. Chiar şi în numeroasele cazuri când a îngăduit manifestările de îndurare comportând o scurtare a timpului, el a recomandat aproape invariabil beneficiarilor serviciului său tămăduitor de a nu povesti nimănui despre foloasele trase. El a refuzat întotdeauna sfidarea sarcastică venită din partea inamicilor lui care îi ziceau „arată-ne un semn” ca dovadă şi demonstraţie a divinităţii sale.
(1520.3) 136:8.2 Iisus prevedea cu multă înţelepciune că înfăptuirea de miracole şi facerea de minuni nu ar evoca decât o loialitate exterioară provocatoare de un exces de teamă în mintea materială; astfel de performanţe nu l-ar revela pe Dumnezeu şi nu ar salva oamenii. El a refuzat să devină un simplu făcător de minuni. El a hotărât a se mărgini la o sarcină unică - întemeierea împărăţiei cerurilor.
(1520.4) 136:8.3 Pe toată durata acestui important dialog al lui Iisus aflat în comuniune cu sine însuşi, elementul omenesc al interogării ce friza îndoiala şi-a făcut simţită prezenţa, căci Iisus era un om tot atât de bine ca şi un Dumnezeu. Era evident că iudeii nu l-ar accepta niciodată ca pe Mesia dacă nu ar face minuni. Pe de altă parte, dacă el ar consimţi să facă măcar un singur lucru supranatural, mintea omenească ar pricepe cu certitudine că aceasta era doar prin subordonarea în faţa unei minţi cu adevărat divine. Pentru mintea divină, ar fi oare compatibil cu „voia Tatălui” a face această concesie naturii puse pe îndoială a minţii omeneşti? Iisus a decis că aceasta ar fi incompatibil şi a citat prezenţa Ajustorului Personalizat ca dovadă suficientă a divinităţii acordată şi asociată umanităţii.
(1520.5) 136:8.4 Iisus călătorise mult. El îşi amintea Roma, Alexandria şi Damascul. El cunoştea metodele lumii - maniera în care ajung oamenii la scopurile lor, în politică şi în afaceri, prin compromis şi diplomaţie. Ar întrebuinţa el această cunoaştere pentru avansarea misiunii sale din lume? Nu! El s-a pronunţat deopotrivă împotriva oricărui compromis cu deşteptăciunea lumii şi cu influenţa bogăţiei pentru stabilirea regatului. Din nou, el a ales să depindă exclusiv de voia Tatălui.
(1520.6) 136:8.5 Iisus şi-a dat pe deplin seama că putea să exercite una dintre puterile sale pe o cale directă mai scurtă. El cunoştea multe procedee care îi permiteau să focalizeze imediat asupra lui atenţia naţiunii şi a lumii întregi. Paştele avea curând să fie celebrat în Ierusalim; oraşul va fi înţesat de vizitatori. Iisus putea să urce pe acoperişul templului şi, în faţa mulţimilor buimace, să meargă prin văzduh. Acesta era genul de Mesia pe care îl căutau iudeii, însă ulterior el îi va dezamăgi, căci nu venise pentru a restabili tronul lui David. Iar el cunoştea inutilitatea metodei lui Caligastia constând din încercarea de a o lua înainte trecând peste maniera naturală, lentă şi sigură a înfăptuirii planului divin. Din nou, Fiul Omului s-a înclinat ascultător înaintea căii Tatălui, voia Tatălui.
(1521.1) 136:8.6 Iisus a ales să întemeieze împărăţia cerurilor în inima oamenilor prin metode naturale, obişnuite, dificile şi grele, doar prin procedeele pe care copiii săi pământeni vor trebui ulterior să le urmeze în lucrările lor de lărgire şi de extindere a acestei împărăţii a cerurilor. Fiul Omului ştia foarte bine că va fi „prin multe necazuri şi frământări vor intra numeroşii copii ai timpului în regat”. Iisus trecea acum prin marea încercare a oamenilor civilizaţi, constând din a deţine puterea şi de a refuza ferm să se servească de ea pentru scopurile sale pur egoiste sau personale.
(1521.2) 136:8.7 Studiind viaţa şi experienţa Fiului Omului, trebuie întotdeauna avut în vedere că Fiul lui Dumnezeu era întrupat în mintea unei fiinţe omeneşti din primul secol, iar nu în mintea unei minţi din cel de-al douăzecilea secol sau din vreun alt secol. Prin aceasta, noi încercăm să comunicăm ideea că înzestrările umane ale lui Iisus fuseseră dobândite pe cale naturală. Iisus era produsul factorilor ereditari şi de mediu ai timpului său, sporiţi de influenţa educaţiei sale şi a instruirii sale. Umanitatea sa era autentică şi naturală; ea deriva în întregime din antecedentele statutului intelectual de atunci şi din condiţiile sociale şi economice din această epocă şi din această generaţie, şi era întreţinută de ele. În experienţa acestui om Dumnezeu subzista întotdeauna posibilitatea ca mintea divină să transcendă intelectul uman; cu toate acestea, în circumstanţele în care funcţiona această minte umană, aceasta ar fi aşa cum ar face-o o veritabilă minte temporală în condiţiile anturajului uman din epocă.
(1521.3) 136:8.8 Iisus zugrăvea tuturor lumilor din vastul său univers, nebunia de a crea situaţii artificiale cu intenţia de a etala o autoritate arbitrară, sau de a se lăsa slujit de o putere excepţională cu scopul de a reînsufleţi valorile morale sau de a accelera progresele spirituale. Iisus a decis că în cursul misiunii sale pământeşti, el nu se va preta la repetarea decepţiei domniei macabeilor. El a refuzat să înjosească atributele sale divine în dobândirea unei popularităţi nemeritate sau a unui câştig de prestigiu politic. El nu a vrut să sancţioneze transmutarea energiei divine şi creative în putere naţională sau în prestigiu internaţional. Iisus din Nazaret a refuzat orice compromis cu răul, şi cu atât mai mult orice asociere cu păcatul. Maestrul şi-a pus triumfal loialitatea faţă de voia Tatălui său mai presus de orice altă consideraţie pământească şi temporală.
(1521.4) 136:9.1 După ce a lămurit chestiunile politice privitoare la relaţiile personale cu legile naturii şi cu puterea spirituală, el şi-a îndreptat atenţia asupra alegerii metodelor de folosit pentru proclamarea şi stabilirea regatului lui Dumnezeu. Ioan începuse deja această operă; oare cum ar putea Iisus să continue mesajul? Oare cum ar trebui să preia şi să ducă mai departe misiunea lui Ioan? Cum ar trebui să organizeze grupul său de fideli în vederea unui efort eficient şi a unei cooperări inteligente? Iisus ajungea acum la decizia finală care îi va interzice să se considere de acum încolo drept Mesia al iudeilor, cel puţin potrivit concepţiei populare despre Mesia din această epocă.
(1522.1) 136:9.2 Iudeii îşi închipuiau un eliberator care va veni cu o putere miraculoasă ca să doboare duşmanii Israelului şi să-i instituie pe iudei, eliberaţi de mizerie şi de asuprire, drept conducători ai lumii. El ştia că împărăţia cerurilor se referea la victoria asupra răului din inimile oamenilor, şi că este pur şi simplu o treabă de ordin spiritual. El a meditat asupra oportunităţii de a inaugura împărăţia spirituală printr-o strălucită şi orbitoare demonstraţie de putere - această linie de conduită ar fi fost admisibilă şi în întregime conformă cu jurisdicţia lui Mihail - dar el s-a pronunţat complet împotriva acestui plan. El nu voia să facă nici un compromis cu tehnicile revolutive ale lui Caligastia. Iisus câştigase în mod potenţial lumea supunându-se voii Tatălui; el şi-a propus să-şi termine opera întocmai după cum o începuse, şi în calitate de Fiu al Omului.
(1522.2) 136:9.3 Cu greu se poate imagina ceea ce s-ar fi petrecut pe Urantia dacă acest om - Dumnezeu, de acum înainte investit în mod potenţial cu orice putere din cer şi de pe pământ, s-ar fi decis să desfăşoare o dată stindardul suveranităţii, să dispună în ordine de bătaie acestor legiuni operând minuni! Dar el a refuzat compromisul. El nu voia să slujească răul, lăsând cumva a se presupune că adorarea lui Dumnezeu poate să rezulte din aceasta. El a rămas fidel voii Tatălui. El a proclamat unui univers pe care îl observa: „Să îl adoraţi pe Domnul vostru Dumnezeu, şi să nu îl slujiţi decât pe el singur.”
(1522.3) 136:9.4 Pe măsură ce treceau zilele, Iisus percepea din ce în ce mai clar ce fel de revelator de adevăr avea el să devină. El a desluşit că drumurile lui Dumnezeu nu aveau să fie calea uşoară. El a început să îşi dea seama că restul experienţei sale omeneşti ar putea fi o cupă cu băutură amară, dar el s-a decis să o bea.
(1522.4) 136:9.5 Chiar şi mintea sa omenească a zis adio tronului lui David. Pas cu pas, ea a urmat cărarea minţii divine; ea a mai pus încă întrebări, dar a acceptat invariabil răspunsurile divine ca regulă finală în această dublă existenţă în care a trăit ca un om în lume, supunându-se constant, fără rezervă, înfăptuirii eternei şi divinei voi a Tatălui.
(1522.5) 136:9.6 Roma era stăpâna lumii occidentale. Fiul Omului, acum în solitudinea sa, luând aceste memorabile decizii, cu armatele din cer la ordinele sale, reprezenta, pentru iudei, ultima şansă de a ajunge la dominarea lumii; însă acest iudeu prin naştere, care poseda o înţelepciune şi o putere atât de prodigioase, nu voia să se folosească de înzestrările sale universale nici pentru a se înălţa personal, nici pentru a pune poporul său pe tron. El vedea, ca să zicem aşa, „regatele lumii” şi avea puterea de a pune stăpânire pe ele. Cei Prea Înalţi ai Edentiei încredinţaseră toate aceste puteri în mâinile sale, dar el nu le-a vrut. Regatele pământene erau prea neînsemnate ca să-l intereseze pe Creatorul şi Suveranul unui univers. El nu avea decât un singur obiectiv, să continue revelarea lui Dumnezeu oamenilor, întemeierea împărăţiei cerurilor, domnia Tatălui celest, în inima oamenilor.
(1522.6) 136:9.7 Ideile de bătălie, de luptă, de masacru îi repugnau lui Iisus. El nu voia nimic din toate acelea. El voia să se arate pe pământ în calitate de Prinţ al Păcii pentru a-l revela pe Dumnezeul iubirii. Înaintea botezului său, el refuzase pentru a doua oară oferta de a-i conduce pe zeloţi în rebeliunea lor contra opresorilor romani. Acum Iisus a luat decizia sa finală raportându-se la anumite pasaje ale Scripturilor pe care le învăţase de la mama sa, ca de exemplu: „Domnul mi-a zis: 'tu eşti fiul meu, eu te-am zămislit azi. Cere-mi şi îţi voi da pe păgâni drept moştenire şi hotarele pământului în posesiune. Tu le vei sfărâma cu un sceptru de fier; tu le vei sparge în bucăţele ca pe un vas de lut.'”
(1522.7) 136:9.8 Iisus din Nazaret a ajuns la concluzia că aceste citate nu îl priveau. În definitiv, şi o dată pentru totdeauna, mintea umană a Fiului Omului a măturat complet toate aceste dificultăţi şi contradicţii mesianice - Scripturile ebraice, educaţia de la părinţi, instruirea chazanilor, speranţele iudeilor şi ambiţioasele dorinţe omeneşti. O dată pentru totdeauna, el şi-a trasat cursul său de acţiune: el s-a reîntors în Galileea şi a început liniştit proclamarea regatului; el îşi punea încrederea în Tatăl său (Ajustorul Personalizat) pentru a elabora detaliile de zi cu zi de punere în practică.
(1523.1) 136:9.9 Prin decizii, Iisus a dat o pildă nobilă tuturor persoanelor din toate lumile unui vast univers, refuzând să facă uz de încercările materiale ca dovezi în problemele spirituale, refuzând să sfideze cu trufie legile naturale. Şi, când a refuzat să pună mâna pe puterea temporală ca preludiu la gloria spirituală, el a dat un exemplu inspirator de loialism universal şi de nobleţe morală.
(1523.2) 136:9.10 Dacă Fiul Omului a avut îndoieli asupra misiunii sale şi a naturii acesteia când s-a dus în munţi după botezarea sa, el nu a mai avut nici una atunci când a revenit la tovarăşi săi după cele patruzeci de zile de solitudine şi de hotărâri.
(1523.3) 136:9.11 Iisus formulase un program pentru stabilirea împărăţiei Tatălui; el nu avea să răspundă satisfacerii fizice a poporului. El nu va distribui pâine mulţimilor aşa cum o făcuse atât de recent la Roma. El nu va atrage atenţia asupra lui prin facerea de minuni, chiar dacă tocmai aceasta era ceea ce aşteptau iudeii de la un eliberator. El nici nu căuta să facă să se accepte mesajul său spiritual printr-o etalare de autoritate politică sau de putere temporală.
(1523.4) 136:9.12 Respingând toate aceste metode susceptibile de a înălţa regatul ce va veni în ochii iudeilor care îl aşteptau, Iisus era sigur că aceşti aceiaşi iudei ar respinge cu siguranţă şi definitiv toate pretenţiile sale la autoritate şi la divinitate. Ştiind toate acestea, Iisus a căutat multă vreme să îi împiedice pe primii săi ucenici să vorbească de el ca despre Mesia.
(1523.5) 136:9.13 Pe durata întregului său serviciu public, el a fost obligat să facă faţă la trei situaţii constant recurente: strigătul de a fi hrăniţi, insistenţa de a vedea miracole, şi rugămintea finală a partizanilor săi care cereau permisiunea de a-l face rege. Iisus nu s-a îndepărtat însă niciodată de deciziile sale pe care le luase în timpul acestor zile de solitudine din munţii Pereei.
(1523.6) 136:10.1 În ultima zi a acestei izolări memorabile, înainte de a coborî de pe munte pentru a se alătura lui Ioan şi discipolilor săi, Fiul Omului a luat ultima sa decizie. El a comunicat-o Ajustorului său Personalizat în aceşti termeni: „Pentru toate celelalte întrebări, ca şi pentru cele la care decizia este acum înregistrată, eu mă angajez faţă de tine să mă supun voii Tatălui meu.” După ce a vorbit astfel, el a coborât de pe munte cu un chip ce radia de gloria victoriilor spirituale şi a înfăptuirilor morale.

Mesajul subtil al culorilor

Se poate spune că există o veritabilă știinţă străveche a culorilor, care ne învață arta de a le folosi în mod înțelept pentru a ne transforma cu ușurință viața. Trupul, sufletul și chiar spiritul pot beneficia de energiile lor specifice armonizatoare, echilibrante.
În Egiptul antic, zeul Thot era considerat totodată stăpânul culorilor, acestea fiind folosite pentru amplificarea facultăţilor spirituale latente în fiecare om.
Și bolile trupului pot fi tratate prin intermediul culorilor (mai exact al radiaţiilor luminoase colorate), știinţa utilizării lor în scop terapeutic având numele de cromoterapie.
Iată care sunt, pe scurt, influenţele principalelor culori asupra trupului şi psihicului uman.
ROŞU – stimulează sângele şi facilitează regenerarea celulară, pe plan psihic amplifică puterea voinţei şi curajul.
În general, roşul are următoarele semnificaţii: dorinţa sub toate aspectele sau formele sale, tendinţa şi impulsul către acţiune, voinţa de a obţine rezultate, de a înfrunta viaţa cu problemele şi dificultăţile ei.
Este o culoare caldă cu un efect stimulator general în plan psihomotor.
Roşul ne oferă senzaţia de apropiere în spaţiu, ne însufleţeşte, chiar şi la nivel fiziologic determină o creştere a presiunii sanguine, măreşte tonusul muscular, activează respiraţia şi dă o senzaţie pregnantă de căldură.
Cei care preferă culoarea roşie sunt oameni plini de dinamism, forţă, vigoare, plini de energie şi gata oricând de a acţiona cu toate forţele într-o direcţie sau alta.
PORTOCALIUL – este următoarea culoare percepută distinct de ochiul uman ca nivel de vibraţie al radiaţiei electromagnetice.
Este o culoare plăcută şi agreată de majoritatea oamenilor, indiferent de temperamentul acestora.
Portocaliul stimulează foarte mult energia vitală a fiinţei, având puterea de a elimina stările de oboseală cronice şi chiar mărind capacitatea de rezistenţă la efort fizic.
În ceea ce priveşte trupul, culoarea portocaliu stimulează sistemul respirator şi facilitează asimilarea calciului.
Este, de asemenea, împreuna cu culoarea roşie, un excelent stimulator sexual. Cei care preferă în mod deosebit culoarea portocaliu exprimă prin aceasta nevoia de senzualitate, aspiraţia către trăiri amoroase intense, nevoia de linişte şi dorinţa de confort fizic.
GALBEN – stimulează sistemul nervos central, focul digestiv şi îmbunătăţeşte tonusul general al fiinţei, menţinându-ne permanent „în formă”.
Prin intermediul acestei culori, se poate atinge o mare stăpânire de sine şi o deosebită luciditate.
Mintea este foarte mult stimulată de culoarea galben, devenind mult mai profundă și chiar capabilă de a dobândi starea de înţelepciune. 
Galbenul este, de asemenea, asociat cu aspiraţiile sublime, dorinţa de fericire şi dorinţa de autodepăşire.
Este o culoare caldă şi dinamică, calmează foarte mult stările nevrotice şi favorizează comunicativitatea. 
Galbenul exprimă, de asemenea, spontaneitatea, încrederea în forţele proprii, originalitatea, veselia şi înţelegerea mentală.
Cei care preferă culoarea galben exprimă prin aceasta dorinţele lor de realizare interioară, speranţa în fericire, aspiraţia către desăvârşire.
VERDE – destinde extraordinar de mult fizicul şi psihicul, realizând un echilibru optim între structura somatică şi cea psihică a fiinţei. 
Ajută la eliminarea stresurilor, angoaselor şi multor anxietăţi. De asemenea, este un excelent calmant pentru cei uşor iritabili, nervoşi sau „iuţi la mânie”, cum se mai spune.
Verdele exprimă flexibilitatea impulsurilor interne, a tendinţelor şi atitudinilor, ajutând mult la eliminarea obsesiilor şi a ideilor fixe, exprimă totodată dorinţa de a impresiona şi a obţine recunoaştere.
Este o culoare a liniştii, favorizează buna dispoziţie, relaxarea, contemplarea, facilitează asocierile mentale, odihneşte, calmează şi ne creează, în general, o senzaţie plăcută.
Cei care preferă culoarea verde arată că posedă o structură mobilă, flexibilă, adaptabilă la modificarea situaţiilor, a împrejurărilor.
ALBASTRU – face să crească puterea de apărare imunitară şi facilitează regenerarea celulară. 
Este indicat în stările infecţioase, în stările febrile, insolaţie, crize acute de reumatism, afecţiuni virale.
Albastru ne permite o deschidere a sufletului faţă de tot ceea ce este elevat şi minunat şi astfel favorizează instalarea unei armonii în anturajul în care ne aflăm. Atenţie însă, că o ambianţă predominant albastră, dacă este menţinută mult timp, poate provoca depresie şi constipaţie.
Albastrul semnifică echilibrul, stabilitatea, fidelitatea, aspiraţia către libertate, speranţa şi dragostea atotcuprinzătoare.
Cei care preferă în mod deosebit culoarea albastru arată o modalitate paşnică de abordare a ambianţei, inteligenţă dublată de afecţiune si o admirabilă armonie lăuntrică.
INDIGO – are din punct de vedere terapeutic o gamă foarte largă de aplicaţii. Stimulează în mod deosebit glanda tiroidă.
Culoarea indigo este formată prin combinarea albastrului intens care este expresia devoţiunii şi a gândirii clare, lucide, cu o nuanţă foarte rafinată de roșu stabilizator. Din această cauză, culoarea indigo combină marea putere cu eficienţa imediată. Din punct de vedere spiritual, indigoul este culoarea Sfântului Duh.
Indigoul simbolizează inteligenţa, intuiţia, iluminarea, genialitatea, sobrietatea, dragostea de adevăr, viaţa spirituală.
Cei care preferă culoarea indigo arată detaşare faţă de contingent, dăruirea faţă de un ideal sublim, revolta faţă de ce este închistator.
VIOLET – calmează cel mai profund fiinţa şi întăreşte în mod considerabil sistemul imunitar. Elimină angoasele, anihilează frica, elimină agresivitatea şi face să dispară gelozia.
Datorită faptului că violetul are o frecvenţă înaltă, el este apăsător pentru o minte slabă. Dezvoltă extraordinar intuiţia şi stimulează formarea idealurilor umane înalte.
Violetul simbolizează înţelepciunea, supramentalul, sinceritatea, vidul creator, sentimentul nemuririi.
Cei care preferă preponderent culoarea violet arată o dorinţă de a stabili relaţii intime profunde care să ofere o armonizare a întregii fiinţe, fascinaţia înţelepciunii, tendinţa de a atinge realitatea ultimă, nevoia adevărurilor de nezdruncinat.

Pentru a beneficia de efectele extraordinare ale culorilor, avem la dispoziție mai multe moduri de a acţiona. În primul rând, prin intermediul hainelor, care prin culoare acţionează la nivel psihic. Alte modalități la îndemână recurg la cristale, lămpi de cromoterapie, pietre preţioase etc.
O viaţă frumoasă este o viaţă care are culoare...
yogaesoteric
14 decembrie 2017