Dincolo de viață e tot viață; moartea-i doar o poartă.

joi, 30 iulie 2020

Lect. univ. dr. Mihaela Gheorghiu: Comportamentul cuantic al apei în celulele noastre. Structurile piramidale din trupul nostru și Efectul de piramidă

 
Este greu de explicat în profunzime, dar şi cu claritate, funcţionarea mecanismelor renale, în întreaga lor complexitate. Este un demers cu atât mai dificil, cu cât există structuri anatomice şi histologice care sunt evidenţiate, dar sunt încă incomplet înţelese funcţional.


Ori, în condiţiile în care anatomia şi fiziologia renală au multe unghere necunoscute, cum poţi să înţelegi corect modul în care se îmbolnăveşte rinichiul? Şi totuşi…. Uneori, este important să pui nişte întrebări corecte. Asta înseamnă că un fenomen ţi-a stârnit curiozitatea. Poate ai întrezărit un răspuns, dar nu te ajută datele experimentale, tehnologia. Riscul de a cădea în capcana pseudoştiintei este mare.
Vom discuta câteva aspecte esenţiale despre rinichi şi despre apă. Fiecare dintre cei doi rinichi este format din aproximativ un milion de nefroni. Aceştia sunt consideraţi unităţile anatomice şi funcţionale ale rinichiului respectiv. Fiecare nefron are două componente: un glomerul, la care este conectat un tub lung, pe anumite zone sinuos, pe altele drept. Glomerulul are un ghem de vase subţiri, capilarele glomerulare, prin care sângele este filtrat. Aceste site capilare au „ochiuri” destul de largi, încât sângele „pierde” multă apă şi multe oligoelemente, alături de compuşii toxici. Tubul primeşte deci apă şi sodiu, potasiu, aminoacizi, glucoză, magneziu, compuşi esenţiali, pe care nefrocitele, celulele care formează tubul, se grăbesc să-i reabsoarbă şi să-i trimită înapoi în sânge.
Aici se nasc nişte întrebări.
Cum de sunt glomerulii renali nişte structuri atât de „imperfecte”?
Adică de ce „scapă” atât de multă apă la filtrare, încât de la tubul contort proximal şi până în tubii colectori toate nefrocitele „muncesc” pentru a o reabsorbi?
Nu era mai simplu să ajustezi filtrul glomerular, decât să inventezi mecanisme fabuloase prin ingeniozitatea lor, ca ultrafiltrarea în contracurent?
Nu era mai simplu „să strângi” puţin filtrul glomerular, decât să creezi pompe care ajustează permanent concentraţia electroliţilor şi, automat, induc reabsorbţia apei, prin consum energetic?
Decât să creezi structuri complexe şi fascinante precum sunt aquaporinele, cu care să populezi membranele nefrocitelor?
Cu siguranţă, punând întrebări în această cheie, ar fi fost mult mai simplu să fim înzestraţi cu un alt model de glomeruli.
Cheia în care se pun însă întrebările de mai sus este una falsă. Sau nepotrivită. Pentru că ne induce o imagine nereală, grosieră, despre apă şi proprietăţile sale minunate. Pentru că ne obligă să acceptam apa ca fiind o masă amorfă, „oarbă”, care nu face altceva decât să urmeze pasiv jocurile de osmolaritate, create cu atâta fineţe şi sacrificiu energetic.
Cu siguranţă, realitatea este alta. Apa nu părăseşte rinichiul având aceleaşi proprietăţi cu care a intrat. În rinichi nu are loc doar curăţarea sângelui, ci şi o îmbunătăţire a calităţii apei care se întoarce din rinichi în sânge.
Cum se petrece acest fenomen? Vom răspunde prin rezultate experimentale şi, acolo unde acestea nu există, prin deducţia unor manifestări impuse de legile fizicii.
Să ne ocupăm mai întâi de aquaporine, canalele de apă care populează atât de bogat tubii nefronului. Aquaporinele asigură un transport rapid, ieftin energetic, regulat şi selectiv şi nu obligatoriu dependent de variaţiile osmolarităţii. Ele sunt foarte bine reprezentate numeric în celulele în care este nevoie de un transport rapid al apei (rinichi, glande salivare şi plămâni, în mod special).


Aspectul cristalografic particular al diferitelor tipuri de aquaporine le aseamănă cu nişte clepsidre, care prezintă zone multiple de îngustare (situsuri de constricţie).

Măsurarea diametrului canalului pentru apă în aceste situsuri de constricţie a creat o mare bulversare în rândul oamenilor de ştiinţă. În aquaporine, acest diametru este de 2.8 Å, mult sub diametrul unei molecule de apă, care depăşeşte 3 Å. Adică molecula de apă „se cam chinuie” să traverseze această zonă de constricţie. Măsurătorile efectuate au dovedit însă că printr-o aquaporină trec 109-1010 molecule de apă/secundă!!!
Cum reuşesc să treacă atât de multe molecule, fără să întârzie considerabil în zonele de constricţie???
Explicaţia este dată de comportamentul cuantic al apei, care este o moleculă mică, cu greutate moleculară în jur de 18 Da, mult sub limita de 25 kDa pentru care, în 2019, s-a confirmat comportament dual undă/particulă, atunci când molecula este necesar să traverseze o barieră energetică.
Deci moleculele de apă traversează aquaporinele din trupul nostru prin tunneling cuantic!
Este necesar să ne mai imaginăm că grosimea medie a membranei celulare este de ordinul câtorva nanometri, deci aceasta este distanţa pe care este necesar să o parcurgă molecula de apă când traversează clepsidra numită aquaporină, pentru a ajunge în interstiţiul renal şi, înapoi, în sânge. Astfel de structuri nanodimensionale au efect structurant, ordonator, asupra moleculelor de apă, care polimerizează în forme geometrice regulate şi capătă proprietăţi informaţionale speciale, doar prin simpla traversare a acestor nanotuburi.
Actual, sunt fabricate pe scară industrială largă nanonstructuri de carbon care ordonează şi coerentizează atomi, molecule şi unde electromagnetice şi constituie dispozitive din ce în ce mai folosite în medicină şi biologie.
Iată însă că Viul este înzestrat de milioane de ani cu astfel de structuri ordonatoare. Exemplul dat de aquaporine este doar unul dintre fenomenele profunde şi greu de anticipat care se petrec în rinichi şi care conferă alte proprietăţi apei care îi părăseşte.
O altă manifestare neexplicată funcţional până acum este prezenţa în rinichi a unor structuri piramidale multiple: piramidele mari Malpighi şi piramidele mici Ferrein. În toate aceste piramide se găsesc şi funcţionează toate componentele tubilor nefronului: tubii contorţi, ansele Henle şi tubii colectori, în care urcă şi coboară lichid, adică apă şi electroliţi. În care funcţionează aquaporine şi pompe ionice. În jurul cărora urcă şi coboară sânge, în interiorul cărora se sincronizează şi se desincronizează celule.
Despre efectul de piramidă, amplificator de energie, se vorbeşte de mult timp, dar nu a putut fi găsită o explicaţie ştiinţifică pentru el. Motiv pentru care „a fost aruncat” în domeniul pseudoştiinţei.
Iată însă că, în 2018, o echipă internaţională de cercetători a investigat răspunsul electromagnetic al Marii Piramide de la Gizeh la stimularea cu unde radio, cu lungimi de undă între 200-600 m. S-a obţinut un răspuns pe măsură, vizualizat în diagramele de mai jos: în condiţii de rezonanţă, piramida poate să concentreze energie electromagnetică în camerele inferioare şi sub bază.


Balezin M et al., Electromagnetic properties of the Great Pyramid: First multipole resonances and energy concentration, Revista de Fizică Aplicată 124, 034903 (2018);
https://doi.org/10.1063/1.5026556

Această observaţie i-a făcut pe cercetători să-şi propună să confecţioneze nanoparticule de formă piramidală, capabile să amplifice energia electromagnetică şi să funcţioneze în domeniul optic.
Să fie oare întâmplătoare existenţa unor astfel de structuri piramidale în rinichiul nostru? Sau în creier (straturile de neuroni piramidali din cortexul cerebral)?
Cercetătorii se gândesc „să copieze” Marea Piramidă în scara nano şi să utilizeze proprietăţile ei de amplificator energetic. Dar în trupul nostru şi în toată existenţa terestră există o structură nano (subnano) piramidală, cu baza triunghiulară şi cu forma de tetraedru regulat, considerată a fi esenţa vieţii. Molecula de apă.

http://www.yogaesoteric.net/content.aspx?lang=RO&item=24353

duminică, 26 iulie 2020

Pierre Manent: Este timpul să ne trezim!

Eugénie Bastié: Criza la care asistăm pare să readucă în discuție Statul, după ce decenii la rând s-a vorbit numai despre declinul său. Până și președintele Emmanuel Macron a recunoscut că „este necesar să reconstruim suveranitatea noastră națională și europeană”. Asistăm cumva la marea reîntoarcere a ideii de națiune?

Pierre Manent
Pierre Manent: Observăm, în timp ce așteptăm desfășurarea evenimentelor, reîntoarcerea celor mai puțin plăcute aspecte ale Statului nostru. În numele urgenței sanitare a fost instituită în fapt o stare de urgență. În numele acestei urgențe, au fost luate cele mai primitive și brutale măsuri: carantina generală sub supravegherea poliției. Viteza, caracterul general și chiar nerăbdarea cu care acest aparat represiv a fost pus în funcțiune contrastează dureros cu întârzierile, lipsa de pregătire și indecizia politicilor noastre sanitare, fie că era vorba de măști, teste sau tratamente potențiale. Greșelile, chiar și cele făcute dintr-o neștiință inocentă, sunt pedepsite cu amenzi exorbitante. Ne este interzis să ne părăsim casele fără pașapoarte, însă restabilirea granițelor naționale este în continuare considerată un păcat mortal. Nu cred că această criză va reabilita Statul.
Cât despre națiune, ea a fost abandonată, discreditată și delegitimată vreme de două generații – la fel cum a fost abandonată, discreditată și delegitimată orice idee despre politica industrială. Am renunțat la însăși ideea de independență națională. Oh, să nu fii altceva decât o rotiță moale și flexibilă de expertiză specializată în marea rețea a comerțului global! Și mai presus de toate, fluxul nu trebuie să încetinească vreodată! Descoperim acum că suntem dependenți de China pentru aproape tot ceea ce avem nevoie? Dar astfel ne-am organizat… pentru a fi dependenți! Ne-am dorit-o! Credeți că, după ce vom ieși din această criză, slăbiți de distrugerea economică produsă de această criză sanitară, vor fi mulți care vor fi dornici să inverseze această direcție pe care am tot mers vreme de 40 de ani?
E.B.: Relația dintre omul de știință sau cercetător și omul politic, baza modernității politice, este răsturnată complet de această criză. Pare că încercăm să ascundem deciziile politice în spatele expertizei științifice, dar cu toate acestea, în momentul în care politica încearcă să fie independentă, este criticată de opinia publică. Cum ar fi indicat să vedem această situație? Este o victorie a expertizei asupra deciziei politice, sau este în fapt o reîntoarcere a ceea ce este în esență politic într-un context de incertitudine?
P.M.: În ceea ce-i privește pe experți și oameni de știință, este necesar să fie făcute anumite distincții. Am fost învățați să-i recunoaștem, să-i apreciem și adesea să-i admirăm pe doctorii, infirmierii și cercetătorii noștri. Aceasta a fost o rază de lumină în această primăvară sinistră. Am descoperit de asemenea politica științei, care nu este mai nevinovată decât politica obișnuită. Expertiza nu oferă nicio imunitate împotriva dorinței de putere. În orice caz, pică în sarcina aleșilor să ia decizii deoarece ei sunt cei care sunt responsabili de tot, adică de corpul politic. Este sarcina lor să ia în considerare toți parametrii și să întrevadă toate consecințele acțiunilor lor. Aristotel avea dreptate: politica este regina științelor!
E.B.: Cum vedeți răspunsul Uniunii Europene față de această criză? Pe un plan mai general, este această criză un simptom al slăbiciunii Vestului?
P.M.: Uniunea Europeană este la fel de slabă pe cât sunt statele care o formează. Uniunea se află în fază terminală. Fie va șchiopăta în forma prezentă, fie se va dezintegra. Ordinea europeană se bazează pe hegemonia germană, o hegemonie care este acceptată și apreciată de restul Europei. Germania se găsește în cea mai stabilă și favorabilă situație în care a fost vreodată. Domină prin simpla prezență. Nu are nevoie să facă vreo mișcare – sau mai degrabă nu este nevoie să facă vreuna. Aceasta este ceva ce președintele Macron nu a înțeles și astfel îi sâcâie pe germani cu cererile sale insistente de proiecte comune. Diferitele națiuni s-au retras în spatele propriilor granițe.
Acesta este sfârșitul fanteziei europene. Nu există vreo aventură fantastică pe drumul acesta european. Fiecare națiune a descoperit caracterul neschimbabil al ființei sale colective. Eliberați de visul acesta frustrant „mereu mai multă Europa”, putem acum redescoperi o anumită afecțiune pentru ceea ce suntem, putem urmări să ne adunăm forțele în caracterul nostru național și să ne îngrijim cu răbdare de propriile noastre resurse – resurse morale și spirituale, militare și economice. Această dorință de a ne redescoperi și reafirma pe noi înșine va fi salvatoare dacă va fi acompaniată de o conștiință lucidă a propriilor noastre slăbiciuni, slăbiciuni pe care le-am cultivat.
E.B.: Sunteți surprins de ușurința cu care democrațiile noastre liberale au acceptat suspendarea celor mai multe dintre libertățile noastre? Nu este acesta un semn că domeniul exclusiv al „drepturilor” rămâne fragil în fața emergenței dorinței biologice de supraviețuire?
P.M.: Nimeni nu pune la îndoială că pandemia reprezintă o urgență și că în această urgență unele măsuri neobișnuite sunt de neocolit. Dar fragilitatea sănătății umane reprezintă într-un fel o urgență permanentă și îi poate oferi Statului o justificare permanentă pentru o stare permanentă de urgență. Noi vedem acum în Stat singurul apărător al drepturilor noastre. Acum, din moment ce viața este primul dintre drepturile noastre, i se deschide Statului un drum larg pentru puterea sa inchizitorială. Acestea fiind spune, noi ne-am lăsat în mâna Statului cu mult timp în urmă, acordându-i suveranitatea asupra vieților noastre. Această tendință care are deja o istorie a devenit mult mai acută în ultimii ani.
Spontaneitatea discursului public a fost supusă unei cenzuri apriorice, care a avut drept efect excluderea dezbaterii legitime asupra celor mai importante probleme ale vieții noastre comune și chiar ale vieții noastre private. Fie că problema este imigrația sau relația dintre sexe și celelalte chestiuni care derivă de aici, o ideologie comună societății și Statului dictează ceea ce este permis sau nu, care echivalează cu ceea ce este onorabil sau rușinos, nobil sau josnic. Într-un cuvânt, am interiorizat un cod de discurs și expresie, în fața căruia rezistența este considerată periculoasă. În felul acesta, am lăsat în urmă pe tăcute regimul liberal și democratic care era informat, era însuflețit de proiecte colective rivale, și care ne punea în față angajamente serioase, acțiuni comune, bune și rele, eficiente sau falimentare, dar care ne oferea motive pentru a duce lupta cea bună, ocazii pentru dezbateri viguroase și probleme mari care furnizau dezacorduri mărețe.
Acele vremuri fericite s-au dus. Lumea noastră este plină de „victime” care, printr-o voce care e în același timp plângăreață și amenințătoare, susțin că sunt rănite de toată această discuție. Ele văd în regulile gramaticale care guvernează genul o jignire și descoperă insulte homofobice într-o vulgaritate de școlar. Cum ne putem opune noi acum Statului ca gardian al drepturilor noastre în timp ce îi cerem în genunchi să intre cât mai adânc în viețile noastre personale mereu rănite?
E.B.: Credeți că principiile noastre fundamentele ale liberalismului sunt subminate de această criză? Mai pot fi ele salvate?
P.M.: Ceea ce este subminat sunt principiile fundamentale ale globalismului, numit liberal – adică, competiția tuturor cu toţi sau ideea că ordinea umană apare din reglementarea impersonală a fluxului. Această ideologie a profitat de anumite teme liberale, dar liberalismul pe care ni-l dorim prezervat este ceva diferit. Un regim liberal organizează concurența pașnică pentru a defini și implementa anumite reguli pentru viața comună, și distinge riguros între domeniul politic și cel al libertății economice în cel mai larg sens al termenului, care include în particular libera comunicare a influențelor morale, sociale, intelectuale și religioase. Iar aici se află cheia problemei: regimul liberal presupune cadrul național. Nu a existat vreodată un regim liberal fără un cadru național.
În ultimii ani, regimul nostru a fost afectat de o corupție care a cuprins toate clasele: bogații, din moment ce regimul a favorizat căutarea de privilegii financiare, mai ales în domeniul imobiliar, și a stimulat structura tehnocratică în a întoarce spatele națiunii, uneori până într-acolo încât și-au pierdut simțul binelui comun; săracii au fost descurajați de la muncă prin beneficii sociale fără discriminare. Funcțiile direct legate de suveranitate – militare, securitate și justiție – au fost private de resurse. Astfel, fie ne apucăm să realocăm resurse în favoarea acestor funcții esențiale și să acordăm beneficii celor care muncesc, fie ne vom imobiliza pe noi înșine în administrația unui Stat cu tot mai puține resurse, în timp ce continuăm să dispărem moral și politic.
E.B.: În timp ce facem tot ce este posibil pentru a salva viețile celor mai vulnerabili, ritualurile de bază care acompaniază viața au fost limitate, chiar abolite. Ce ne spune această criză despre locul morții în societatea noastră modernă?
P.M.: Guvernul și-a luat asupra sa autoritatea, practic, de a interzice ultimul ritual de care suntem atașați – și anume ritualul înmormântării. Împotriva tendinței din ce în ce mai răspândite de a face moartea invizibilă, această măsură a guvernului a provocat întristare, consternare și dezaprobare. Toată lumea poate vedea că ritualurile pot fi reglementate în timp ce trăsăturile lor esențiale se mențin, fără ca participanții să riște mai mult decât se riscă în fiecare zi prin interacțiunea din magazine sau cu reprezentații firmelor de curierat, ca să nu mai vorbim de îngrijitori.
Această ștergere brutală a morții este inseparabilă de îndepărtarea religiei: ați observat că în lista de motive legitime pentru a părăsi domiciliul, „nevoile animalelor de companie” nu au fost uitate, dar nevoia oamenilor de a merge la biserică nu există? Asta invită la reflecție. Cei care ne guvernează sunt oameni onorabili care fac tot ce pot pentru a depăși o criză serioasă. Dar nu au observat uriașul și inadmisibilul abuz de putere ce există implicit în unele dintre deciziile lor. Cum este posibil? În anii din urmă, instituțiile, reglementările și legile care definesc viața comună în Europa au devenit maleabile în fața cerințelor pe care noi, tirani tiranizați de dorințele noastre, le-am avansat. Am băut din cupa cu vinul urgiei, cum spune Scriptura. Am delegitimat instituțiile care ordonează transmiterea vieții iar acum îndepărtăm ritualurile care acompaniază moartea. Este timpul să ne trezim.
***
Pierre Manent este politolog şi universitar francez. Prin activitatea sa, a contribuit la redescoperirea tradiţiei liberale franceze, impunându-se, în Franţa şi la nivel mondial, ca una dintre cele mai importante personalităţi în domeniul filozofiei politice contemporane. Un eurosceptic și un liberal clasic, el a fost numit de The Weekly Standard cel mai profund dintre filosofii eurosceptici”.
 
Surse:
http://contramundum.ro/2020/05/04/pierre-manent-este-timpul-sa-ne-trezim/ http://yogaesoteric.net/content.aspx?lang=RO&item=24281

vineri, 24 iulie 2020

„FELICITAȚI-L” !




https://www.facebook.com/photo.php?fbid=928457210899988&set=gm.2742331352663868&type=3&theater

marți, 21 iulie 2020

Bruce Lipton: CÂND ȚI-E FRICĂ, EȘTI MAI PROST.

BiologiaCredintei
Vă amintiţi de privirile îngheţate şi speriate de bombe de pe faţa studenţilor mei din Caraibe, atunci când au picat la testul pe care îl dădusem – echivalentul din facultatea de medicină, al unui leu fioros? Dacă studenţii mei ar fi rămas îngheţaţi în frică, vă pot garanta că la testele finale ar fi răspuns deplorabil. Adevărul este simplu: când ţi-e frică, eşti mai prost. Profesorii văd asta tot timpul, la studenţii care „nu iau note bune la teste”. Stresul examenului îi paralizează pe studenţi, iar aceştia, cu mâinile tremurând, bifează răspunsurile greşite – pentru că, în panica lor, nu sunt în stare să acceseze informaţia stocată la nivel cerebral, pe care au acumulat-o cu grijă, de-a lungul întregului semestru.
Sistemul Hipotalamus-Pituitara-Suprarenale, este un mecanism fantastic pentru a face faţă stresului acut. Insă acest sistem de protecţie nu a fost proiectat pentru a fi activ, în mod continuu. In lumea de astăzi, cele mai multe, dintre formele de stres pe care le trăim nu sunt sub forma unor „ameninţări” acute, concrete, pe care să le putem identifica cu uşurinţă, să reacţionăm la ele şi să trecem mai departe. In mod constant suntem asaltaţi de o multitudine de griji de nerezolvat cu privire la viaţa noastră personală, la locul nostru de muncă şi la comunitatea noastră planetară, sfâşiată de războaie. Astfel de griji nu ne ameninţă supravieţuirea imediată, însă tot pot să activeze axa HPS şi să provoace un nivel cronic ridicat, al hormonilor de stres.
Pentru a ilustra efectele adverse ale producerii susţinute de adrenalină, să folosim exemplul unei curse de alergări. La linia de start se aliniază un grup de alergători, extraordinar de bine antrenaţi şi sănătoşi. Când aud comanda: „Pe locuri!”, se aşează în poziţia de pornire, sprijiniţi în palme şi pe genunchi şi îşi aranjează picioarele în căsuţele de pornire. Apoi, cel care dă startul strigă: „Fiţi gata!”. Muşchii atleţilor se încordează, în timp ce aceştia se ridică în vârful degetelor. Atunci când trec în modul: „Fiţi gata”, corpul lor eliberează adrenalina – hormonul care stimulează fuga şi le alimentează muşchii, pentru sarcina grea ce îi aşteaptă. In timp ce atleţii aşteaptă comanda „Start“, corpurile lor se tensionează, anticipând această sarcină. La o cursă normală, tensiunea aceasta durează doar o secundă sau două, înainte să se audă strigătul „Start“. Insă în cazul cursei noastre imaginare, comanda „Start”, care pune atleţii în acţiune, nu vine niciodată. Atleţii sunt lăsaţi la linia de pornire, sângele lor este plin de adrenalină şi corpul le oboseşte de tensiunea pregătirii pentru cursa care nu vine niciodată. Oricât de în formă ar fi, aceşti atleţi se vor prăbuşi fizic în primele câteva secunde, din cauza tensiunii.
Trăim într-o lume a comenzii: „Fiţi gata“ şi un număr din ce în ce mai mare de studii sugerează că stilul nostru de viaţă hipervigilent are un impact sever asupra sănătăţii corpului nostru. Factorii de stres cu care ne confruntăm zilnic activează mereu axa HPS, pregătindu-ne corpul pentru acţiune. Spre deosebire de atleţii de competiţie, stresul din corpul nostru nu se mai eliberează de presiunile generate de fricile şi grijile noastre cronice. Aproape toate bolile majore pe care le contractează oamenii au legătură cu stresul cronic.
Intr-un studiu revelator, publicat în 2003 în revista Science, cercetătorii au urmărit de ce pacienţii care iau antidepresive de tip Prozac sau Zoloft nu se simt imediat mai bine. De obicei, între momentul de începere a tratamentului cu medicamente şi momentul în care pacienţii simt că starea lor se îmbunătăţeşte există o perioadă de cel puţin două săptămâni. Studiul a descoperit că persoanele care suferă de depresie prezintă o absenţă surprinzătoare a procesului de diviziune celulară, în regiunea creierului numită hipocampus – o parte a sistemului nervos care este implicată în procesele de memorie. Celulele din hipocampus îşi reluau diviziunea celulară, atunci când pacienţii începeau să simtă efectul de schimbare a dispoziţiei după medicaţia de tip Prozac, la câteva săptămâni după începerea tratamentului. Acest studiu şi altele pun în discuţie teoria conform căreia depresia este, pur şi simplu, rezultatul unui „dezechilibru chimic”, care afectează producţia de substanţe semnal de monoamină din creier – mai ales a serotoninei. Daca ar fi fost atât de simplu, probabil că medicamentele antidepresive ar fi restabilit imediat acest echilibru.
Mai mulţi cercetători consideră că sursa depresiei ar fi inhibiţia procesului de dezvoltare neuronală, de către hormonii de stres. De fapt, la pacienţii cu depresie cronică, hipocampusul şi cortexul prefrontal – centrul raţiunii superioare – prezintă o micşorare fizică. 0 recenzie la acest studiu, publicată în Science, spunea: „în ultimii ani, ipoteza care câştigă teren în faţa ipotezei monoaminei este cea a stresului, care susţine că depresia este provocată atunci când mecanismul de stres al creierului este suprasolicitat. In această teorie, jucătorul cel mai important este axa hipotalamus-pituitară-suprare-nale (HPS).“ [Holden 2003]
Efectul axei HPS asupra comunităţii de celule este o oglindă a efectului stresului asupra unei populaţii omeneşti. Imaginaţi-vă o comunitate plină de viaţă, care trăia în anii Războiului Rece, atunci când posibilitatea unui atac nuclear din partea ruşilor îi apăsa pe americani. La fel ca şi celulele dintr-un organism pluricelular, membrii acestei societăţi lucrează activ, la locuri de muncă ce contribuie la creşterea comunităţii, şi, de obicei, se înţeleg bine unii cu alţii. Fabricile produc cu sârguinţă, constructorii ridică locuinţe noi, băcăniile vând alimente, iar copiii sunt la şcoală şi învaţă. Comunitatea este într-o stare bună de sănătate şi dezvoltare, iar membrii ei inte-racţionează în mod constructiv, angajaţi pentru un obiectiv comun.
Dintr-o dată, sunetul unei sirene de raid aerian zguduie oraşul. Toată lumea opreşte lucrul şi o ia la goană, căutând siguranţa adăposturilor antiaeriene. Armonia comunităţii este întreruptă, iar indivizii, acţionând numai în sprijinul propriei lor supravieţuiri, se luptă să ajungă mai repede la adăpost. După cinci minute se aude semnalul de încetare a alarmei. Oamenii se întorc la muncă şi îşi continuă viaţa, într-o comunitate în plină dezvoltare.
Insă ce s-ar întâmpla dacă sirena ar suna, oamenii ar intra în adăposturi şi nu ar mai exista niciun semnal de încetare a alarmei, care să-i elibereze? Ei ar rămâne la nesfârşit în poziţia lor de apărare. Cât timp îşi pot păstra această poziţie? în cele din urmă, comunitatea se prăbuşeşte, în faţa epuizării inevitabile a resurselor de hrană şi apă.  Unul câte unul, mor până şi cei mai puternici, pentru că stresul cronic este epuizant. O comunitate poate să supravieţuiască cu uşurinţă stresului pe termen scurt – cum ar fi o alarmă care anunţă un atac aerian, însă atunci când stresul continuă, el duce la încetarea creşterii şi la distrugerea comunităţii.
Un alt exemplu care ilustrează influenţa stresului asupra unui grup de oameni este povestea tragediei de la 11 septembrie. Până în momentul în care au atacat teroriştii, ţara se afla într-o stare de dezvoltare. Apoi, imediat după 11 septembrie, pe când şocul veştii se răspândea dincolo de hotarele oraşului New York la toată naţiunea, am trăit o ameninţare la adresa supravieţuirii noastre. Impactul proclamaţiilor guvernului, care subliniau prezenţa continuă a pericolului în urma atacului, a fost ca şi influenţa semnalelor de la suprarenale. Membrii comunităţii au trecut dintr-o stare de dezvoltare, într-o stare de protecţie. La câteva zile după groaznica spaimă, vitalitatea economică a ţării era atât de compromisă, încât a fost nevoie să intervină preşedintele. Pentru a stimula creşterea, preşedintele a subliniat în mod repetat: „America este deschisă să facă afaceri”. A trecut totuşi o vreme, până ce fricile au dispărut şi economia s-a redresat. Insă ameninţările cu terorismul încă mai sleiesc ţara de vitalitate. Ca naţiune, ar trebui să fim mai atenţi la modul în care calitatea vieţii noastre este subminată de frica de acte viitoare de terorism. Intr-un fel, teroriştii au şi câştigat, de vreme ce au reuşit să ne înspăimânte în aşa fel, încât să rămânem într-un mod de protecţie cronic, ce ne epuizează sufletul.
De asemenea, aş dori să vă sugerez să analizaţi şi impactul pe care îl au fricile voastre şi comportamentele de protecţie rezultate din ele, asupra vieţii voastre. Ce frici vă împiedică să creşteţi? De unde au venit aceste frici? Sunt ele necesare? Sunt ele reale? Contribuie de la o viaţă împlinită?
Dacă ne putem controla fricile, atunci ne putem recăpăta controlul asupra vieţilor noastre. Preşedintele Franklin D. Roosevelt cunoştea natura distructivă a fricii. El şi-a ales cuvintele cu atenţie şi a spus naţiunii, prinsă în ghearele Marii Crize şi a ameninţării Războiului Mondial: „Nu avem de ce să ne fie frică de altceva, decât de frica însăşi”.
Atunci când lăsăm fricile să plece, am făcut primul pas către crearea unei vieţi mai împlinite şi mai plină de satisfacţii.

 https://www.trezireainteligentei.ro/cuprins-documentare/


luni, 13 iulie 2020

Se naşte o «lume nouă»!


R.M.
Fie că ne place, fie că nu”, declara la 17.10.2019 ministrul de Externe Ramona Mănescu, „o nouă ordine globală este pe punctul de a veni!”. Noutatea nu era însă globalizarea în sine, despre care ne vorbiseră cu trei decenii în urmă preşedinții Bush și Gorbaciov, ci faptul că ministresa noastră ne dezvăluia „fără perdea”, în graba „zeilor dominanţi” ai Olimpului, cum iată, stimați români, ne vom confrunta în curând, împlinindu-se „scenariile” scriitorului englez George Orwell (1984) și filmului american „Contagion” (2011), cu un eveniment major, galactic, care să însemne resetarea globală și instaurarea guvernului mondial!


Și așa ne-am pomenit, la puţin timp după avertismentul său, cu o pandemie globală în urma căreia, ce să vezi!, s-au închis oraşe şi țări, s-au prăbușit economii naţionale, s-a „arestat la domiciliu” mai mult de jumătate din omenire. Se lucrează psihologic la o gândire colectivă fără de Dumnezeu, iar unele guverne s-au întrecut în a lua măsuri prohibitive!

Ca acest „meniu” să fie complet, ni s-a servit și „cireașa de pe tort”: ex-premierul britanic Gordon Brown și artizanul politicii externe americane (postbelice) Henry Kissinger, ne oferă ca „soluție”, bazată pe desființarea statelor naţionale, formarea „salvatorului” guvern mondial!

Păi, să nu fi fost „pe fază” R. Mănescu atunci când, cu sarcasm fatalist, ne atenţiona, „fie că ne place, fie că nu”, despre faptul că vom ajunge să fim conduşi de niște globalişti „iluminaţi” (nepăsători că „noii sclavi”, peste noapte, au devenit: șomeri, disperați, depersonalizaţi, subnutriți, sinucigaşi, monitorizaţi, cobai? 

http://www.yogaesoteric.net/content.aspx?lang=RO&item=24149

joi, 9 iulie 2020

Yoga Sutra comentată de Swami Vivekananda (IV)

Continuăm prezentarea tratatului fundamental Yoga Sutra, scris de înţeleptul Patanjali, împreună cu comentariile lui Swami Vivekananda, care a urmărit să facă accesibile gândirii occidentalilor învăţăturile esenţiale cuprinse în această lucrare, referitoare la practica yoga şi nivelurile distincte în abordarea concentrării mentale şi a stării de extaz dumnezeiesc.

Capitolul I – SAMADHIPADA
Capitolul referitor la starea de extaz

(continuare)
17. SAMPRAJNATA SAMADHI este SAMADHI însoţit de raţionament, discriminare, beatitudine şi simţul individualităţii superioare.
Există două tipuri de SAMADHI: SAMPRAJNATA SAMADHI şi ASAMPRAJNATA SAMADHI.
SAMPRAJNATA SAMADHI se împarte în patru subcategorii.
În cadrul acestui tip de SAMADHI apar toate capacităţile de control al naturii (n.r. – referire la puterile paranormale).
Primul subtip se numeşte SAVITARKA SAMADHI, când mintea meditează perseverent asupra unui obiect, separându-l de celelalte obiecte.
Există două categorii de obiecte de meditaţie: categoriile naturii şi PURUSHA.
Subcategoriile sunt la rândul lor de două tipuri; douăzeci şi patru de categorii sunt nonperceptive şi una este perceptivă, PURUSHA. (n.r. Printre cele 25 de categorii sau eteruri subtile (TATTVA-e) menţionate de filosofia SAMKHYA, sunt două feluri de obiecte de meditaţie:
a) cele 24 de categorii sau eteruri subtile (TATTVA-e) nonperceptive ale Naturii
b) PURUSHA, Purul Spirit – ATMAN – perceptivul unic care le percepe cu adevărat pe toate celelalte.
Când mintea gândeşte despre elementele naturii raportându-se la începutul şi sfârşitul lor apare o variantă de SAVITARKA.
Aici este nevoie de explicaţii. Această parte din yoga se bazează pe filosofia SAMKHYA.
Ego-ul, voinţa şi mintea au o rădăcină comună – CHITTA, materia mentală din care sunt plămădite. Această materie mentală preia forţele naturii şi le proiectează ca gânduri.
Este necesar să existe ceva în care forţa (energia) şi materia sunt fuzionate şi nediferenţiate. Acel ceva este numit AVYAKTAM, starea nemanifestată a naturii, de dinainte de Creaţie, în care se reîntoarce întreaga natură la sfârşitul fiecărui ciclu, pentru a renaşte iar după o anumită perioadă de timp. Dincolo de acestea este PURUSHA, esenţa inteligenţei. Acumularea de puteri (paranormale) nu poate conduce la eliberare. Ea este doar o căutare a plăcerilor lumeşti în această viaţă; iar căutarea plăcerilor este deşertăciune. Iată străvechea lecţie pe care omul o învaţă atât de greu. Când o va înţelege, va ieşi din închisoare şi va deveni liber.
A avea puteri oculte este doar o intensificare a lumescului şi, într-un final, o adâncire a suferinţei. Cu toate că, în ipostaza de cercetător al ştiinţei sacre yoga, este dator să prezinte toate efectele pe care această practică le poate avea, Patanjali nu pierde niciodată ocazia de a ne avertiza asupra pericolului pe care îl prezintă aceste puteri.
Ştiinţa este putere şi, odată ce începem să cunoaştem un obiect, un aspect sau o fiinţă, căpătăm o anumită putere asupra sa; aşadar, când mintea începe să mediteze asupra diferitelor elemente, dobândeşte putere asupra lor. Acest gen de meditaţie concentrată pe elementele fizice exterioare grosiere se numeşte SAVITARKA. TARKA înseamnă întrebare, iar SAVITARKA înseamnă cu întrebare (n.r. – stare de SAMADHI cu raţionament, cu judecată). Cum s-ar spune, a întreba elementele pentru ca acestea să-şi predea celui ce meditează asupra lor adevărurile şi puterile.
În meditaţie, când ne străduim să abordăm elementele timpului şi spaţiului şi ne raportăm la ele ca atare, se numeşte NIRVITARKA, fără întrebare (n.r. – stare de extaz dumnezeiesc fără raţionament, fără judecată, în care predomină o stare profundă de rezonanţă intuitivă). Când această meditaţie urcă încă o treaptă, alegându-şi ca obiect TANMATRA (n.r. – substanţă originară; principiu fundamental, calitate esenţială sau element subtil din care derivă elementul grosier corespondent) şi reflectează la ele ca elemente în timp şi spaţiu, se numeşte SAVICHARA, cu discriminare (n.r. – cu o conştiinţă reflexivă), iar când aceeaşi meditaţie trece dincolo de timp şi spaţiu şi reflectează la cum sunt elementele şi mai subtile, se numeşte NIRVICHARA, fără discriminare (n.r. – fără conştiinţă reflexivă).
Următorul pas apare când se renunţă la elemente, fie ele grosiere, fie subtile, iar obiectul meditaţiei este organul intern, organul gândirii. Când organul gândirii devine lipsit de calităţile activităţii şi ale apatiei, atunci meditaţia se numeşte SANANDAM, extaticul SAMADHI.
În acel SAMADHI, când mintea însăşi este obiect al meditaţiei, înainte să fi ajuns la starea care ne trece chiar dincolo de minte, când totul a devenit dens şi concentrat, când au fost abandonate toate noţiunile despre elementele fizice şi subtile, când a rămas doar starea de SATTVA a ego-ului, dar diferenţiată de toate celelalte aspecte, aceasta este ASMITA SAMADHI, iar omul care a obţinut-o a ajuns la ceea ce în Vede se numeşte „lipsit de corpuri”. Se poate percepe fără trup, dar este nevoie să ia în considerare corpul său subtil (n.r. – ASMITA SAMADHI este starea de extaz dumnezeiesc în care se păstrează conştiinţa individualităţii, având însă ca obiect mintea). Cei care în această etapă se dizolvă în Natură fără să atingă scopul ultim, se numesc PRAKRITILAYA, dar cei care nu se opresc aici şi se detaşează total de orice plăcere îşi atinge țelul – eliberarea supremă.
18. Există și un alt tip de extaz dumnezeiesc care se obține prin practica asiduă a opririi oricărei activități mentale, în care CHITTA (mintea) e transcensă și reține doar impresiile nemanifestate.
Aceasta este ASAMPRAJNATA SAMADHI, starea perfect supraconştientă care ne oferă suprema eliberare spirituală. Prima stare nu ne oferă libertate, nu eliberează sufletul. Putem obţine toate puterile paranormale din lume şi totuşi să ratăm din nou.
Nu există nimic sigur până când sufletul nu trece dincolo de natură, dincolo de concentrarea conştientă. Este foarte dificil de obţinut, deşi această metodă pare foarte uşoară.
Ea constă în a menţine mintea ca obiect şi a stopa orice ne parvine prin ea: nu permitem niciunui gând să intre în minte, o păstrăm în totalitate vidă. Chiar în momentul când putem cu adevărat să facem asta, vom obţine eliberarea spirituală.
Când urmăresc să-şi golească mintea, persoanele neantrenate şi fără experienţă vor reuşi însă doar să o umple de TAMAS, o întunecare a conştiinţei care se cufundă în lentoare şi stupiditate, confundate cu vidul mental. Dar a fi cu adevărat capabili să trăiască starea de vid mental înseamnă manifestarea celei mai mari forţe. Şi a controlului perfect. Când această stare de supraconştiinţă, ASAMPRAJNATA, este atinsă, SAMADHI-ul devine fără sămânţă.
Ce se înţelege prin aceasta? În acel gen de concentrare când există conştiinţă, când mintea a reuşit doar să le ţină în frâu şi să le potolească, valurile CHITTA-ei încă există ca tendinţe, iar aceste tendinţe (sau seminţe) vor prinde iar viaţă la momentul oportun. Doar când vom fi distrus toate aceste tendinţe, când aproape o vom fi distrus, abia atunci mintea (MANAS) va fi devenit fară de sămânţă, căci în ea nu se mai găsesc alte seminţe din care să creştem din nou şi din nou această plantă a vieţii, această roată eternă a naşterii şi a morţii.
Puteţi să vă întrebaţi: Ce stare e aceea în care nu vom avea niciun fel de cunoaştere?
Dar este necesar să ştiţi: ceea ce noi numim cunoaştere este o stare inferioară celei de dincolo de cunoaştere.
Extremele par a fi foarte asemănătoare. Vibraţia cea mai joasă a luminii este întunericul; vibraţia cea mai înaltă este tot întunericul. Însă doar prima este cu adevărat întuneric, cealaltă e de fapt o lumină extrem de intensă. Cu toate acestea, par la fel.
Aşadar ignoranţa este starea cea mai joasă, cunoaşterea este starea intermediară, iar dincolo de cunoaştere, supracunoaşterea, este starea cea mai înaltă. Cunoaşterea în sine este o invenţie, o născocire, un amestec; nu este o realitate.
Care va fi rezultatul practicii constante a acestui tip de concentrare superioară? Toate vechile tendinţe de agitaţie şi inerţie vor fi distruse, la fel ca şi tendinţele binefăcătoare.
Este ca în cazul metalelor care se folosesc împreună cu aurul pentru a îndepărta murdăria şi aliajul. În procesul de topire a minereului, zgura este arsă împreună cu aliajul.
Acest control constant al puterii va opri tendinţele nefaste anterioare şi, la un moment dat, şi pe cele bune. Aceste tendinţe bune şi rele se vor distruge unele pe celelalte şi va rămâne doar Sinele, în toată splendoarea sa, glorios, dincolo de bine şi rău, iar acel Sine este omniprezent, omnipotent şi omniscient.
Renunţând la toate puterile a devenit omnipotent, renunţând la întreaga viaţă a ajuns dincolo de moarte; a devenit viaţa însăşi. Apoi Sinele va şti că nu a fost născut niciodată şi nici nu a murit vreodată, nu-şi va mai dori nici Raiul, nici pământul. Va şti că nici nu a venit, nici nu a plecat; Natura s-a mişcat întotdeauna, iar acea mişcare s-a reflectat în Sine.
Formele luminii se mişcă, sunt reflectate şi emise de proiector pe perete, iar peretele crede în mod eronat că el se mişcă. Aşa se petrece cu fiecare dintre noi: CHITTA este cea care se mişcă în permanenţă, luând tot felul de forme, iar noi credem că acele forme suntem noi. Toate aceste amăgiri vor dispărea. Când acel suflet liber va cere, nu se va ruga şi nu va cerşi, ci va cere pur şi simplu, toate dorinţele sale vor fi îndeplinite instantaneu; va putea face tot ce îşi va dori.
Kapila (fondatorul școlii de filosofie SAMKHYA) ne spune că există multe suflete care, deşi sunt aproape de perfecţiune, nu ajung la destinaţie, pentru că nu pot renunţa complet la toate puterile. Pentru o vreme, mintea lor se dizolvă în natură pentru a renaşte apoi ca stăpâni ai săi.
Pe de altă parte, yoghinii admit că există cei „dizolvaţi în natură” menţionaţi de SAMKHYA. Sunt yoghini ajunşi la un pas de perfecţiune, şi care, cu toate că pentru o vreme nu îşi pot atinge ţelul, domnesc peste anumite planuri din univers.
19. Acest fel de SAMADHI, când nu este urmat de non-atașamentul deplin, este cauza renașterii zeilor și a celor ce devin contopiți cu natura.
Zeii sistemului indian reprezintă anumite funcţii înalte ce sunt servite pe rând de diferite suflete. Dar niciunul dintre ele nu este perfect.
20. Ceilalţi care ating ASAMPRAJNATA SAMADHI, o ating prin credinţă, efort, reculegere, concentrare şi conştiinţă reflexivă.
Aceştia sunt cei care nu vor să ocupe poziţia de zei sau de stăpâni ai anumitor cicluri. Ei obţin eliberarea.
21. Cei cu o aspiraţie puternică ating ASAMPRAJNATA SAMADHI foarte repede.
22. Ei de deosebesc unii de alţii după intensitatea aspiraţiei: slabă, medie sau extrem de puternică.
23. Aceşti oameni pot atinge ASAMPRAJNATA SAMADHI şi prin devoţiune pentru Ishvara.
(va urma)

Articol preluat din revista Yoga Magazin, nr. 85

Misterele de sub București

Fără să tragem linie, trecem în revistă câteva dintre pericolele zilnice la care este expusă capitala şi despre care nu s-a vorbit niciodată, decât cel mult în anumite cercuri.
La un pas de o posibilă epidemie de ciumă
Deşi la ora actuală ciuma este o boală eradicată de mult, ceea ce nu se ştie este că ea poate să lovească necruţător capitala României. Şi asta pentru că, în urmă cu sute de ani, bolnavii de ciumă erau pur şi simplu îngropaţi la grămadă, într-o singură groapă, iar peste ei se turna var, în ideea că acesta va proteja de bacteria respectivă. Însă, ceea ce nu ştiau medicii din acele vremuri este longevitatea bacteriei (poate rezista în pământ și 500 de ani – de aceea se află pe lista armelor biologice) şi faptul că varul acţionează doar ca un izolator: adică, pe de o parte, izolează pentru moment bacteria ce provoacă ciuma, dar pe de alta, o conservă, pur şi simplu.
De-a lungul secolelor, au existat o serie de epidemii de ciumă, dar cea mai cumplită s-a declanşat în timpul domniei lui Caragea, în anul 1812. Bucureştiul a fost aproape pustiit în acele vremuri, iar cei care nu mureau loviţi de cumplitul flagel, părăseau oraşul către zone mai ferite, în special zone de munte şi de pădure. Scrierile din acea perioadă spun că tăcerea era atât de apăsătoare peste Bucureşti, încât se puteau auzi fâlfâitul din aripi al pasărilor şi zgomotele produse de ciocul acestora, ca un fel de prevestire a nenorocirilor.
Din păcate, în timp s-a produs ceva ce nu a putut fi prevăzut de edilii secolelor respective: marginea Bucureştilor a devenit zonă centrală, iar actualele excavaţii pot scoate oricând la suprafaţă morţii adormiţi de ciumă.
În urmă cu mai bine de 30 de ani, când au început săpăturile pentru metrou şi pentru Casa Poporului s-au descoperit gropi comune unde fuseseră îngropaţi ciumaţii. Doar printr-un noroc epidemia nu s-a declanşat, existând riscul ca la orice nouă construcţie să fie descoperite gropi comune cu morţi de ciumă. Mai mult, se pare că, din diverse motive, o parte dintre acei morţi au fost aruncaţi în subterane, acoperiţi cu var, peste care s-a surpat apoi pământul de deasupra.
Specialiştii în boli infecţioase afirmă că, la ora actuală, Yersinia pestis, bacteria ce provoacă ciuma nu mai este mortală, dar asta doar în cazul în care infecţia este depistată la timp şi izolată. Specialiștii spun că vaccinurile împotriva ciumei sunt puţine şi ineficiente, atâta vreme cât au fost obţinute din tulpini deja învechite ale bacteriei respective.
Ioana Matei, arheolog, consideră că: „numărul celor morţi de ciumă şi îngropaţi la temelia propriei case sau înhumaţi în grabă poate fi foarte mare, iar în zilele noastre s-a pornit o adevărată campanie de construire a unor blocuri gigant în Bucureşti. Interesele de moment pot face ca orice descoperire de această natură să fie ţinută strict secretă, întrucât oprirea, chiar şi parţială a lucrărilor de construcţie, ar cauza pierderi imense pentru antreprenori şi investitori. Aşa că cei mai mulţi, dacă vor descoperi astfel de cadavre infestate cu ciumă, nu numai că nu vor şti cu ce au de-a face, dar există riscul să le ardă în crematoriile proprii şi în felul acesta să declanşeze, pur şi simplu, epidemia mortală.”
Lacul uriaş de sub capitala României
Cu milioane de ani în urmă, în Sudul României și pe locul unde este astăzi Bucureştiul, se întindea Marea Getică. Treptat, fundul mării s-a ridicat, iar marea s-a retras, făcând loc mănoasei Câmpii Române. Cu toate acestea, un fenomen ciudat, dar deloc rar, a dus la conservarea unei părţi a fostei mări sub forma unui lac subteran.
Ne explică domnul Andrei Mocanu, geolog de profesie, care la ora actuală scrie despre istoria geologică a Bucureştiului: „Practic, ce s-a petrecut în acele vremuri? Din cauza efortului pământului, scoarţa terestră s-a ridicat pur şi simplu, formând o concavitate în care s-a păstrat apa mării milenare. Imaginaţi-vă următorul aspect: aveţi o saltea de plajă, plină cu aer. Puneţi pe ea, la mijloc, o găleată plină cu apă, apoi îndoiţi cele două margini ale saltelei până când se împreunează. În felul acesta, găleata a rămas la mijloc, dar în acelaşi timp este complet acoperită de cele două margini ale saltelei. Exact asta s-a petrecut cu Marea Getică: apa s-a retras parţial, iar marginile scoarţei terestre s-au încreţit până când au format zona de deal pe care s-a ridicat, ulterior, Bucureştiul.”
În susţinerea teoriei sale, domnul Mocanu aduce fenomenele care se petrec zilnic, în staţiile de metrou, sau în perioadele cu ploi, atunci când canalele se înfundă. „Apa se scurge, e adevărat, dar la un moment dat lacul subteran se umflă şi dă pe dinafară, fenomen care duce la saturaţia pământului cu apă şi la apariţia fenomenului de băltire. Fenomenul nu are nicio legătură cu aşa-zisa canalizare defectuoasă (care oricum e defectuoasă), ci cu saturaţia cu apă a pământului.
Apoi, nu-mi spuneţi că nu aţi remarcat faptul că în anumite staţii de metrou, indiferent dacă e zi sau seară, se aude curgând o apă. Nu e vorba despre niciun râu, ci pur şi simplu de canalele prin care apa de la suprafaţă se scurge în lacul subteran.
O bombă naturală, care poate exploda oricând
Mai mult, domnul Mocanu consideră că Ceauşescu a făcut, printre multe altele, o greşeală capitală în perioada de urbanizare şi modernizare a Bucureştiului: a construit lacul de la Ciurel, pe Dâmboviţa. Iniţial, lacul s-a vrut să fie transformat în primul port pe Dâmboviţa, bărci şi vaporaşe de mic tonaj urmând să străbată drumul până la Dunăre. „Din nefericire, presiunea pe care lacul Ciurel o exercită asupra pânzei freatice din adâncime s-a dovedit fatală, aducând o serie de izvoare mai mici sau mai mari către suprafaţă, împiedicând deversarea acestora în lacul de sub Bucureşti.”
Şi asta nu e totul, presiunea exercitată ducând la apariţia unui pericol de care cei mai mulţi nici măcar nu au habar, anume pungile cu gaze de sub oraş. „Unii spun că, din cauza lucrărilor de punere a conductelor cu gaz, în Bucureşti s-a ajuns la situaţia în care Capitala stă efectiv pe o bombă care poate exploda în orice moment. Este o aberaţie şi, în acelaşi timp, purul adevăr. De ce e o aberaţie? Pentru că, în cazul unei explozii locale, alimentarea cu gaze se întrerupe aproape instantaneu. Deci ar putea, cel mult, să aibă loc o explozie undeva la un bloc, cel mult.
În acelaşi timp însă, Bucureştiul este aşezat pe o acumulare de gaze. Acestea s-au format de-a lungul milioanelor de ani, prin putrezirea animalelor marine care trăiau pe vremuri în Marea Getică şi care au fost izolate, în momentul în care pământul s-a încreţit şi a format concavitatea în care se găseşte lacul subteran, iar presiunea exercitată de Lacul Morii şi de apele subterane riscă oricând să împingă aceste gaze spre suprafaţă. Din păcate, nu există o modalitate de ardere controlată a acestor gaze, pentru că orice flacără care ajunge în adânc poate transforma zona într-una deşertică.
Bucureştiul de acum 2.300 de ani
Cu toate acestea, există o minune care până acum a făcut faţă pericolului din adâncuri: canalele şi subteranele Bucureştiului. Şi nu vorbim despre canalele construite de comunişti, ci despre subteranele existente de mii de ani în această zonă.
Domnul Iulian Georgescu, profesor de istorie, are propria sa opinie: „Aduceţi-vă aminte că fanarioţii se plimbau cu trăsura pe sub pământ. Chiar credeţi că într-o sută de ani, acei fanarioţi puteau să construiască asemenea coridoare tainice? Păi să nu uităm cât a durat ca să fie preschimbate subteranele şi transformate în metrou, asta la sfârşit de secol XX, cu utilaje şi oameni.
Deci cum vă închipuiţi că puteau să facă acei fanarioţi lucrările de amenajare a subsolului cu o sapă şi-o găleată rudimentară? Nu, domnilor, subteranele au existat dintotdeauna şi ele sunt pomenite chiar şi pe vremea dacilor. Pentru că Bucurestes, în anii 292 î.H. era atestat documentar ca fiind capitala Gaetiei (Geţiei) condusă în acei ani de Dori regis thracum, Dromichaites cum i-au spus grecii
.”
Subteranele, indiferent cine le-a construit, au scăpat până acum Bucureştiul de o eventuală explozie, gazele acumulate în adâncuri găsind loc de trecere către suprafaţă şi într-o asemenea concentraţie încât să nu fie periculoase pentru oameni.
Se mai petrece ca uneori, o pungă mai mare de gaze să iasă din adâncuri şi atunci, de regulă, bucureştenii se plâng de dureri de cap, ameţeli sau o stare de somnolenţă, de lene. Nu e vorba despre nicio boală pe sistem nervos sau de nicio oboseală cronică, aşa cum lasă unii să se înţeleagă, ci pur şi simplu de inhalarea unei cantităţi prea mari din acele gaze. Acum, doar n-o să vreţi să se anunţe la televizor că Bucureştiul este în pericol, că doar banii în Bucureşti se fac şi cele mai mari interese aici sunt”, spune domnul profesorul Iulian Georgescu.
Subteranele salvatoare
Blestemul care a căzut pe neamul geţilor ni s-a transmis şi nouă, urmaşii lor. Ceea ce ne-a salvat până acum ne poate aduce pieirea de acum înainte. Subteranele de sub capitală, deşi construite după forma unui furnicar, au adus cu ele un pericol nou: oraşul se poate surpa, cel puţin unele zone ale acestuia, întrucât a ajuns să semene cu un uriaş şvaiţer.
Este şi motivul principal pentru care reţeaua de metrou este permanent prelungită”, e de părere domnul Mocanu. „Pentru că aşa, o serie de subterane sunt cimentate, betonate şi întărite cu liniile de metrou, ducând la o creştere a siguranţei zonei respective.
Cel mai mare dezastru s-a petrecut în timpul cutremurului din 1977 când, din cauza acestor goluri de sub oraş, aproape tot centrul Bucureştiului s-a năruit. Atunci s-a alarmat Ceauşescu şi a pornit campania de construire intensivă a metroului, oferind poporului o explicaţie plauzibilă şi ascunzând existenţa trecătorilor subterane, din teama de a nu fi folosite de eventualii disidenţi.”
Pământul „viu” de sub Capitală
Cei care au lucrat la metrou au văzut şi au auzit aspecte greu de crezut. Mircea Ioanid, pensionar, îşi aminteşte cu groază nişte evenimente din anii ’80, al căror martor a fost pe când căra cu basculanta pământ din subteran. „Nu am fost singurul care a trăit astfel de întâmplări, dar sunt singurul care a mai rămas în viaţă după tot ce s-a petrecut. Pentru că pământul i-a înghiţit, pur şi simplu, pe ceilalţi. Pământul era viu, la propriu. Şi eu eram tânăr şofer şi în putere şi nu mă temeam aşa, cu una cu două, dar când îmi amintesc de evenimentele respective, mi se zbârleşte şi acum părul în cap de frică.”
Domnul Ioanid susţine că în 1982, unul dintre excavatoare a scos la suprafaţă un cadavru bizar. „Avea peste 2 metri şi era îmbrăcat straniu, cu un fel de robă roz şi cu o mască neagră pe faţă. Pielea era de culoare maronie. Ceea ce ne-a uimit pe toţi a fost senzaţia că acel bărbat era încă viu. Avea ochii larg deschişi iar faţa lui, deşi cu trăsături frumoase, inspira teamă. Unul dintre colegii mei chiar a făcut o glumă şi a spus că aşa arată Satana, dacă există. Nu ştiu dacă a fost o simplă coincidenţă, dar la câteva zile după, pe colegul ăsta l-au găsit mort. La autopsie, medicii au spus că avea toate organele interne împrăştiate, ca şi cum ceva îi explodase în interior.”
Dar ceea ce i-a uimit pe cei câţiva lucrători care au văzut cadavrul a fost obiectul ciudat pe care arătarea îl ţinea în mână şi care semăna cu un baros mai mare, terminat cu o secure cu două tăişuri.
Şi nu atât arma din mâna arătării ne-a uimit, cât mai ales faptul că nu mai văzusem niciodată nimic asemănător şi că, deşi părea că stătuse sub pământ timp de sute de ani, nu avea niciun fel de rugină pe ea. Arma şi cadavrul au fost izolate până la urmă, ca să vina un specialist, dar în seara respectivă, în mod surprinzător, au dispărut complet. Au venit cei de la Securitate şi ne-au întors pe toate feţele, ne bănuiau că suntem înţeleşi cu duşmanii de clasă şi că am ascuns cadavrul.
Dar am trecut şi de asta. În schimb, ceilalţi colegi ai mei au dispărut, pe rând, înghiţiţi de pământ, fără ca cineva să mai dea de urma lor. La dispariţia unuia am fost de faţă şi nu am putut uita nici acum urletul animalic pe care l-a scos, strigând, urmărind să se agaţe cu unghiile de o margine de pământ. Eu sunt singurul care am scăpat, pentru că mi-am cerut repede transferul pe un alt şantier
.”