vineri, 26 mai 2017

Terapiile cu remedii naturale – importante forme de medicină neconvenţională care asigură menţinerea stării de sănătate


Reîntoarcerea la Natură şi la tot ceea ce este natural a pornit firesc, ca o reacţie împotriva schimbărilor de tot felul pe care le experimentăm în aceste vremuri: mediul înconjurător în care trăim ce este din ce în ce mai poluat şi generator de stres, alimentele sunt modificate genetic, procesate termic şi conţin tot felul de aditivi alimentari nocivi care ne diminuează dramatic aportul zilnic de substanţe nutritive şi care, pe termen lung, ne afectează grav starea de sănătate, apa pe care o consumăm şi care poate fi de multe ori nesănătoasă sau poate avea un pH necorespunzător şi, nu în ultimul rând, dezvoltarea la scară globală a industriei farmaceutice, care pune la dispoziţia consumatorului medicamente de sinteză pentru eliminarea aproape oricărui simptom, fără să poată vindeca vreo boală, îndepărtându-ne astfel cu mult de ideea de natural, de armonizare, de prevenire a afecţiunilor. În această direcţie, redobândirea sănătăţii prin intermediul medicamentelor chimice este un non-sens.
În această lume, în care boala şi moartea sunt întâlnite la tot pasul, sănătatea este un bun atât de preţios! Mulţi dintre noi fac tot ceea ce consideră util pentru a regăsi ceea ce au pierdut. „Sănătate înainte de toate!“ este deci primul strigăt care urcă din profunzimile instinctului nostru de conservare. Dar ar trebui să ne gândim mai degrabă la ceea ce ar putea fi această „sănătate“ şi cât de greșit este să se urmărească dobândirea unei false stări de sănătate, care este doar aparentă sau de scurtă durată, pentru că nu se bazează decât pe suprimarea temporară a simptomelor.
Din păcate, aşa-zisa modalitate de sănătate pe care o propune medicina oficială este una din formele detestabile ale acestei artificialități. Ea este obţinută şi întreținută prin intermediul remediilor anti-simptomatice, fără a se ține seama de surplusurile toxice, care înăbușă reacțiile de auto-apărare ale organismului și care nu ating niciodată cauza generală şi profundă a bolii, ci ne otrăvesc în mod inexorabil. Medicina „ştiinţifică“ se vede suficientă sieși şi se vrea exclusivă. Prin intermediul ei, cei care întreţin intenţionat ideea eronată despre ce înseamnă cu adevărat medicina, obţin adesea pseudo-victorii care de cele mai multe ori afectează în primul rând vitalitatea bolnavului şi compromite longevitatea fiinţei umane. Putem observa cum deseori noi afecţiuni se succed celor vechi prin transferurile morbide rezultate din brutalitatea represiunilor şi a otrăvurilor medicamentoase. Pe de altă parte, un aspect foarte grav, este faptul că această formă de „sănătate artificială” compromite chiar viitorul speciei umane, care depinde de capitalul său genetic.
De obicei, în lipsa posibilităţii de a vindeca o afecţiune, bolnavul apelează adesea la un alt medic. Prin aceasta, el nu rezolvă problema cu care se confruntă. Mai degrabă ar alege pur şi simplu o altă... medicină. Într-adevăr, metodele valoroase nu lipsesc. Este demonstrat deja faptul că terapiile cu remedii naturale, sub dubla lor formă – igienică şi terapeutică – reprezintă viitorul în materie de sănătate.
Ce sunt terapiile cu remedii naturale?
Inițial, acest tip de terapii cu remedii naturale a fost denumit generic naturopathy de către medicul american John Scheel. Termenul a fost creat pentru a sugera ideea de „vindecare pe cale naturală sau prin mijloace naturale”. El provine din latinescul natura, care înseamnă natură, esenţă, şi din grecescul pathos, care înseamnă suferinţă, maladie.
Originea terapiilor cu remedii naturale se pierde în negura timpurilor, fiind folosită în toate tradiţiile şi în toate civilizaţiile mari, din Antichitate şi până în prezent. În societatea occidentală modernă ea a fost inițiată de către medicul american John Scheel în anul 1895 şi popularizată în prima decadă a secolului al XX-lea de către Benedict Lust, medicul american ce este considerat actualmente a fi părintele terapiilor de acest gen.
Terapiile cu remedii naturale se grupează într-un sistem de modalităţi terapeutice naturale care permit menţinerea unei stări constante de sănătate ce este obținută exclusiv prin intermediul Naturii sau al mijloacelor naturale. Ele sunt considerate drept forme alternative de medicină naturală, ce au calitatea de a fi blânde și foarte accesibile tocmai pentru că recurg la tratamente şi terapii ce se bazează exclusiv pe remedii naturale, care sunt la îndemâna tuturor, precum razele Soarelui, apa pură de izvor, aerul curat, toate acestea fiind completate de o dietă naturală cât mai sănătoasă.
Conceptul de terapie cu remedii naturale este însă destul de general, el fiind explicat puţin câte puţin de-a lungul timpului. Pentru a avea o înţelegere corectă asupra lui, este necesar să facem unele precizări.
Există deja numeroase fiinţe umane care susţin şi recurg cu succes la metode de vindecare prin intermediul unor remedii naturale. Conform explicației date de acestea, acest tip de terapii priveşte omul ca întreg, atât din punct de vedere fizic, cât şi din punct de vedere psiho-emoţional, din punctul de vedere al cauzelor primare ale unor dezechilibre. Prin urmare, ele se bazează pe teoria conform căreia forţa vitală a organismului permite acestuia să se apere, să se reechilibreze şi să se vindece spontan, de la sine, dacă i se pun la dispoziţie condiţiile propice pentru aceasta. Ea vizează în primul rând generarea unei stări de echilibru la nivelul întregului trup cu ajutorul unei igiene generale a vieţii, care să ajute la îmbunătăţirea reacţiilor de apărare ale organismului (printr-un regim alimentar adecvat, prin post negru, prin dezvoltarea unei elasticităţi şi rezistenţe a trupului prin posturi corporale, ASANA-e şi mişcare fizică, relaxare, masaje, termalism, talazoterapie etc.) şi în mod special cu ajutorul fitoterapiei. Principiul de bază al terapiilor cu remedii naturale este conştientizarea capacităţii fiinţei umane de a se auto-vindeca, atunci când primeşte toate elementele de care are nevoie pentru aceasta şi pentru a funcționa la parametri optimi.
În concepţia practicanților acestui gen de terapii, boala survine atunci când sistemul imunitar – considerat a fi o sui generis centură de siguranță a organismului – este afectat sau nu mai funcţionează corespunzător (adică, în loc să atace agenții patogeni care pătrund în trup, atacă organismul aşa cum se petrece în cazul bolilor autoimune), boala reprezentând de fapt efortul organismului de a se purifica. Sistemul imunitar poate fi ajutat, consideră specialiștii în acest gen de terapii, prin utilizarea unor plante și remedii naturale, extracte standardizate din plante, vitamine, minerale şi alte substanţe nutritive, pentru a susţine mecanismele de apărare şi de refacere ce îi sunt proprii organismului, dar și prin acţiunea la nivel mental, prin tehnici de relaxare.
În cadrul fitoterapiei, o componentă principală a medicinei naturiste, pacientul este privit ca un tot, iar metodele de tratament complementar abordate vizează bolnavul, nu boala acestuia, având ca scop echilibrarea fiinţei umane din toate punctele de vedere, respectiv fizic, vital-emoţional, psiho-mental şi supramental. Boala este privită ca un dezechilibru al întregii fiinţe, şi nu ca un element izolat care se manifestă mai puternic într-o anumită zonă, aşa cum se petrece în cazul medicinei alopate. În fitoterapie, accentul este pus pe identificarea şi eliminarea cauzelor bolii, pe când în cazul medicinei alopate este pus pe suprimarea simptomelor afecțiunii.
Fitoterapia este adeseori practicată şi în combinaţie cu alte forme de medicină alternativă (presopunctură, bioenergie, cristalo-terapie, radiestezie, osteopatie, hidroterapie, iridologie, apiterapie, silvoterapie, dietoterapie etc.), sprijinind astfel capacitatea de vindecare a organismului şi creându-i acestuia climatul optim (interior şi exterior) pentru a lupta împotriva diferitelor afecţiuni.
Scopul primaral terapiilor cu remedii naturaleestedescoperirea cauzei problemei de sănătate şiminimizarea pe câtposibil, în prima etapă, a efectelormai degrabă decât focalizarea asupra simptomelor șipe modalitatea de tratare a acestora. Acest gen de terapie este integrat într-un sistem holistic ce se bazează pe strânsa interdependență dintre trup, minte şi suflet, fiind necesar ca toate trei să fie considerate ca fiind ca o unitate, și nu luate separat. Terapiile cu remedii naturale sunt folosite destul de des împreună cu adjectivul „holistic“ pentru a sugera ideea că ele intervin pe multiple planuri ale fiinţei, şi au, de asemenea, drept scop adiacent diminuarea progresivă a folosirii metodelor alopate (recurgerea la medicamentele clasice şi la chirurgie) până la eliminarea lor completă, în ideea că un tratament medical alopat este necesar doar în caz de urgenţă.
Ca metodă globală de tratament, terapia cu remedii naturale ia în considerare atât starea fizică a pacientului, cât și starea energetică, emoţională şi psihică. În abordarea acestor terapii se folosesc adesea termeni de genul „echilibru“, „armonie“ şi „energie“. Acest tip de terapie se bazează la modul esenţial pe o doctrină care pune în prim-plan existenţa unui principiu vital ce guvernează întreaga viaţă. Astfel, această practică include un ansamblu de tehnici moștenite din tradiţia occidentală, acestea implicând, de fapt, utilizarea mai multor agenți naturali care permit menţinerea într-o bună formă a organismului, prevenirea bolii şi stimularea energiei vitale per ansamblu, sursă principală de regenerare a întregii fiinţe. Aceşti agenți sunt: alimentaţia adecvată, exerciţiile fizice (ASANA-ele în cazul celor care sunt deschişi să practice yoga), gestionarea adecvată a emoţiilor şi a stresului, fitoterapia (terapia cu plante), hidroterapia (folosirea apei în scopuri terapeutice), exerciţiile respiratorii (tehnicile de PRANAYAMA în cazul celor care sunt deschişi să practice yoga), tehnicile de masaj, tehnicile de reflexologie, terapia cu magneţi, cromoterapia (terapia prin culori şi lucrul cu curenţi subtili colorați), helioterapia (metodă ce se bazează pe puterea vindecătoare tainică a energiilor subtile ale Soarelui) şi terapia cu aerosoli naturali.
Organizația Mondială a Sănătății (OMS sau WHO – acronimul în limba engleză al denumirii World Health Organization) defineşte generic terapia cu remedii naturale ca fiind o „medicină tradiţională occidentală“. Se consideră, de asemenea, că ea îşi are rădăcinile în tradiţiile spirituale străvechi.
Terapiile cu remedii naturale sunt cunoscute încă din cele mai vechi timpuri. Tradiţia sistemului Ayurveda, precum şi doctrina umorilor ce a fost structurată, după cum se spune, chiar de către părintele medicinii, Hipocrate, în vremurile Greciei antice, se bazează pe principii care se regăsesc şi în cadrul acestui gen de terapie. Încă din secolul al V-lea î.Hr., se considera că supraîncărcările mai ales la nivelul sângelui, al limfei şi al bilei provoacă patologii ce nu sunt altceva decât o consecinţă a existenței deșeurilor toxice din organism. De aici decurgea necesitatea eliminării acestor substanţe reziduale, numite AMA în Ayurveda, printr-o metodă naturală de purificare. Hipocrate, cel mai faimos medic al Antichităţii, enunţa în scrierile sale capacitatea organismului uman de a se vindeca singur. „Majoritatea bolilor noastre, spunea el, sunt simptome de apărare, şi nu răul în sine.“ El explica starea de sănătate ca fiind rezultatul unei combinări în proporţii optime a celor patru umori care intră în alcătuirea organismului (sânge, flegmă, bilă galbenă şi bilă neagră), pornind de la ideea că Natura – care era pentru el vindecătoarea oricăror boli – este alcătuită tot din patru elemente fundamentale (Apă, Aer, Foc și Pământ). În opoziţie cu starea de sănătate, boala reprezintă un dezechilibru al acestor umori (atât din punct de vedere cantitativ, cât şi din punct de vedere calitativ).
Este uimitor cât de bine se aplică principiile auto-vindecării din acele vremuri în zilele noastre, fapt ce arată că adevărurile autentice sunt universale, indiferent de trecerea timpului.
Principiile de bază ale terapiilor cu remedii naturale
Iată în continuare câteva principii pe care terapiile cu remedii naturale le promovează la ora actuală. Ele reflectă mecanismul terapeutic şi îl definesc:
• Puterea vindecătoare a Naturii – susţinerea şi îmbunătăţirea capacităţii organismului de a se lupta singur cu boala prin oferirea unui mediu extern şi a unuia intern adecvate precum şi a unor instrumente corespunzătoare;
• Identificarea şi tratarea cauzei care duce la boală – accentul se pune mai degrabă pe găsirea rădăcinii, a cauzei afecțiunii, spre deosebire de viziunea medicinei convenţionale, pentru care simptomele bolii sunt esenţiale pentru diagnostic şi tratament;
• Primum non nocere (din latină, „în primul rând să nu faci rău”) – dacă tot este necesar să tratăm, măcar să o facem fără să dăunăm sau să aducem prejudicii şi mai mari, deoarece un remediu mai rău decât răul care există deja încetează să mai fie de folos; tratamentul natural este progresiv din punct de vedere al intensităţii şi are efecte benefice pe termen lung;
• Rolul medicului naturist – relaţia terapeutică joacă un rol esenţial, la fel ca şi educarea pacientului în ceea ce priveşte regulile elementare pentru un stil de viaţă adecvat şi implicarea sa în procesul de vindecare; pacientul învaţă calea prin care să poată să se menţină într-o stare cât mai bună de sănătate, cel mai bun practician fiind întotdeauna cel care va înclina cel mai puţin spre un tratament medicamentos şi va urmări, pe cât posibil, să educe în mod corespunzător pacientul;
• Tratarea ființei umane ca întreg – pacientul este văzut ca o unitate, şi nu ca sumă a simptomelor pe care le are şi totodată ca fiind adevăratul autor al propriei sale sănătăți;
• Mai bine să prevenim decât să tratăm – prevenirea apariţiei bolii ar trebui avută în primul rând în vedere pentru a nu se ajunge la tratarea ei, deoarece nici cea mai bună terapie nu poate restitui sănătatea în totalitatea ei iniţială.
Cui se adresează de fapt, terapiile cu remedii naturale?
În primul rând, ființelor umane care sunt convinse că o abordare blândă şi naturală a propriei lor stări de sănătate este una eminamente benefică. Într-adevăr, terapiile cu remedii naturale au în vedere evitarea ingerării de produse şi medicamente de origine chimică. Obiectivul lor este acela de a rămâne fidele ingredientelor şi tehnicilor naturale de tratament şi de relaxare. Este vorba înainte de toate despre menţinerea sănătăţii.
Pentru aceasta, se cuvine să luăm în considerare în primul rând aspectul nutriţional şi să fim pregătiţi să facem un efort în privinţa îmbunătățirii acestuia. Într-adevăr, modul de a ne hrăni și tipul de substanţe nutritive pe care le absorbim zilnic sunt foarte importante. Pacientul care alege să meargă la un medic naturist trebuie să fie deja pregătit să facă acest tip de efort.
Terapiile cu remedii naturale se adresează şi celor care vor să pună în aplicare cu seriozitate practica înțeleaptă a prevenirii bolilor la modul general, acţionând de asemenea, asupra unor elemente care pot părea uneori la frontiera practicilor ezoterice. Unele astfel de practici sunt puse sub semnul întrebării de către medicii tradiţionali. Morfopsihologia (ramură a psihologiei care studiază corespondențele dintre trăsăturile faciale ale unei persoane şi caracterul său, felul său de a gândi şi de a acţiona) sau iridologia (examinarea irisului ochiului), de exemplu, sunt în mod evident contestate de către medicii mai conservatori.
De ce să consultăm un specialist în terapii cu remedii naturale?
Persoanele care consultă un specialist în terapii cu remedii naturale nu sunt neapărat victimele unei anumite afecţiuni. Cei care doresc să afle mai multe despre propriile resurse energetice, despre nivelul vitalității lor globale şi al vitalităţii specifice anumitor zone ale trupului lor, ca şi despre modul de a învăţa cum să o păstreze nealterată cât mai mult timp posibil pot, de asemenea, consulta un astfel de specialist. Faptul de a ne simţi mai mereu obosiţi, de exemplu, este un motiv bun pentru a merge la o consultație şi a învăţa să ne modificăm într-o anumită măsură modul de viaţă. În această direcție, modificarea regimului alimentar este foarte importantă. Specialiștii în terapii cu remedii naturale ne pot ajuta să ne regăsim echilibrul şi să îl păstrăm printr-o alimentaţie adaptată fiecăruia dintre noi în parte.
Mulți oameni își doresc să-şi poată controla organismul, să îl păstreze într-o formă bună, fără ca pentru aceasta să recurgă la medicamente de sinteză. Unii au un stil de viaţă deosebit de dificil, fiind direct afectaţi de poluarea atmosferică, de mediul profesional poluant, de dificultăţile de a se alimenta adecvat şi regulat, de unde apare şi o nevoie mai profundă de purificare a organismului. Problema stresului este subiectul abordat adesea în cadrul acestor consultații, dar, la modul global, este vorba mai degrabă despre a cunoaşte şi a înţelege cauzele tulburărilor cu care ne confruntăm la un moment dat, pentru a ne gestiona cât mai bine sănătatea.
Bolnavii în stare gravă sau cei afectaţi de cancer pot recurge şi ei la o astfel de consultație, căci pare evident că, în general, stilul de viaţă are o influenţă majoră asupra apariţiei şi evoluţiei acestei boli. Problema este că nimic clar şi precis nu este cu adevărat validat oficial şi, tocmai de aceea, este necesar să apelăm la sfaturile judicioase ale unor adevăraţi specialişti. Terapiile cu remedii naturale ne pot ajuta să păstrăm un bun echilibru al stării noastre globale de sănătate. Este util de precizat faptul că ele au vindecat adeseori chiar boli grave, deşi acest fapt nu este nici acum recunoscut în mod oficial.
Terapiile cu remedii naturale sunt considerate ramuri ale medicinei alternative, fiind administrate ca și terapii complementare celor clasice. Ele sunt, de asemenea, foarte utile în cazul bolnavilor care s-au vindecat și care doresc să evite o recidivă, fiind necesar pentru aceasta să elimine unele obişnuinţe nefaste.
Dacă suntem bolnavi, prima regulă pe care trebuie să o avem în vedere este să căutăm un medic competent, care este pe deplin conştient de faptul că nu este permis să ne risipească şi puţina sănătate pe care eventual o mai avem.
Un specialist în terapii cu remedii naturale nu foloseşte decât rar, doar în caz de urgenţă, medicamentele de sinteză chimică, ce sunt adesea foarte eficiente la nivel de simptome, dar aduc o mulţime de prejudicii la nivel global. El preferă să acţioneze prin intermediul agenţilor naturali şi urmărește să descopere cauza generală şi profundă a răului, trecând dincolo de localizările simptomatice. Un medic bun veghează mai presus de orice să ocrotească autonomia forţei vitale, care este în legătură cu sistemul neuroendocrin. El ştie, în acest sens, că forţa noastră vitală luptă cu inteligenţă împotriva dezordinii interne şi că este binevenit și chiar necesar să o utilizăm în această luptă împotriva bolii.
În ce constă activitatea unui specialist în terapii cu remedii naturale?
Aceasta se aseamănă destul de mult cu cea a unui medic generalist. Prima şedinţă de terapie este importantă pentru stabilirea diagnosticului și a tratamentului. O consultație începe de obicei cu anamneza, un interviu privind starea de sănătate, istoricul medical, stilul de viaţă, obiceiurile alimentare, alte tratamente urmate pentru afecţiunea respectivă, informaţii pe baza cărora terapeutul structurează un plan de tratament holistic care atinge mai multe niveluri (fizic, vital-emoţional, psihomental şi chiar supramental). Pentru stabilirea acestui tratament, medicul specializat în terapii cu remedii naturale va urmări să descopere cauzele profunde ale bolii sau ale afecţiunii înainte de a interveni. De exemplu, înainte de a prescrie tratamentul pentru o durere recurentă, de orice fel ar fi ea, medicul va cerceta originea ascunsă a durerii, pe care nu o va trata în niciun caz cu medicamente analgezice. În funcţie de problemă, el îi va pune pacientului anumite întrebări inteligente, care sunt în măsură să îl ajute să înțeleagă cauzele profunde ale problemelor cu care se confruntă, să conştientizeze stilul de viaţă care le-a generat, obişnuinţele nutriţionale etc. Mai mult decât atât, în funcţie de temperamentul pacientului, el va prescrie cura care i se potriveşte cel mai bine şi care include în general o combinaţie de remedii şi terapii ce sunt adaptate şi individualizate pentru fiecare pacient în parte.
Curele ce există în terapiile cu remedii naturale
Acestea sunt în număr de trei, și reprezintă diferitele faze ale refacerii fiziologice:
1. Cura de detoxificare este prescrisă obligatoriu la început. Scopul ei este acela de a drena supra-sarcinile umorale ce sunt responsabile de boală. După caz, ea durează de la câteva zile la câteva săptămâni sau poate chiar mai mult. Această cură include un ansamblu de procedee ce sunt realizate cu ajutorul elementelor naturale, de unde vine și numele care le este dat, acela de agenți fizici. Clasificată în zece grupe, fiecare dintre acestea fiind prevăzută cu zeci de mijloace speciale de aplicare, acestea sunt: bromatologia (aspectul nutriţional), biokinezia (mişcări ale trupului şi posturi trupești), hidroterapia (utilizarea apei intern sau extern, talasoterapie şi termalism printre altele), psihologia, pneumologia (tehnici respiratorii), chirologia (masaje), reflexologia, actinologia (radiații solare şi lunare, utilizarea culorilor), fitologia (utilizarea plantelor), magnetologia (utilizarea magneților).
2. Cura de revitalizare trebuie să o urmeze în mod obligatoriu pe prima. Scopul ei este acela de suplinire a carențelor şi de drenaj terapeutic. Revitalizarea are întotdeauna o durată dublă faţă de etapa de detoxificare. Este evident că, înainte de a intra în cea de-a treia cură, cea de stabilizare, pacientul trebuie să fie într-o stare perfectă de echilibru umoral (adică fără deșeuri toxice sau carențe). Este imposibil să se ajungă la această stare în câteva zile. Refacerea profundă la nivelul fluidelor fine cere uneori mai multe luni, chiar ani de zile. Fluidele cele mai dificil de curăţat sunt cele mai puţin mobile – şi anume fluidele celulare. Știind că deşeurile de medicamente pot rămâne în trup chiar și 20-30 de ani, mai ales în sistemul limfatic, care este un veritabil depozitar organic, se poate calcula timpul necesar pentru a epura organismul de toxine.
3. Cura de stabilizare este aplicată la finalul terapiei, atunci când pacientul şi-a regăsit echilibrul interior. O stabilizare grăbită este o greşeală de procedură. Scopul acestei cure este acela de a normaliza schimburile, pentru a face imposibilă întoarcerea la boală. Această cură de stabilizare este mai dificil de realizat. Totuşi, este cu putinţă să se ajungă la acest stadiu de auto-perfecţionare şi de menţinere la acest nivel. Marii duşmani ai „stabilizării“ (în afară de supra-alimentare și de obiceiurile nefaste) sunt poluările de orice fel (la nivelul aerului, al apei, al alimentelor) pe care, individual, nu le putem îndepărta în totalitate, ca şi stările sau emoţiile nocive intense pe care le experimentăm adeseori (grijă, anxietate, frică de orice fel etc.) și pe care nu le putem evita dacă nu ne disciplinăm mintea.
Obiecţii care li se aduc adeseori terapiilor cu remedii naturale și practicanților lor în general
Paradigma terapiilor cu remedii naturale este în conflict cu paradigma medicinei alopate, ce este bazată pe dovezi imediate. La modul general vorbind, probele aşa-zis științifice nu recunosc capacitatea metodelor bazate pe terapii cu remedii naturale de a influența într-un sens benefic vindecarea, iar efectele binefăcătoare obținute de specialiștii în astfel de terapii sunt considerate în general cazuri particulare.
Cercetarea în domeniul terapiilor cu remedii naturale a vizat până în momentul de față doar anumite combinații de remedii și terapii ce sunt promovate de unii practicanți, ori, așa cum am văzut până acum, terapiile de acest gen sunt părţi ale unui întreg sistem. Cercetările au luat în considerare doar câteva combinații ale unor astfel de terapii, pentru că este dificil de realizat un tratament care să le includă pe toate. Ca urmare a acestui fapt, unii cercetători au sugerat testarea clinică individuală a fiecărei metode sau a fiecărui remediu ce a fost utilizat în tratamentul clinic naturist. Cu toate acestea, până acum nu s-au realizat studii aprofundate care să demonstreze eficiența terapiilor cu remedii naturale, în totalitatea lor, în tratarea anumitor boli și afecțiuni. S-a demonstrat însă că unele terapii sau metode (dietele alimentare, exercițiile fizice etc.) pot ajuta la prevenirea sau ameliorarea anumitor afecțiuni.
Se ştie că terapiile cu remedii naturale fac parte dintr-o medicină alternativă ce este în mare parte preventivă. Teoria pe care se bazează acestea afirmă că forţa vitală a organismului îi permite acestuia să se apere şi să se vindece spontan şi că specialiștii din acest domeniu sunt capabili să estimeze dacă auto-vindecarea poate funcționa. Dacă energia vitală nu este suficientă, este necesar ca pacientul să recurgă la medicina clasică. În cazul bolilor grave aflate în fază acută şi critică, specialistul în terapii naturale poate colabora cu specialistul în medicină clasică pentru a stabili care este cea mai eficientă modalitate de tratament.
Acesta este motivul pentru care consultațiile se fac mai ales urmând principiul prevenirii mai mult decât pe cel al vindecării sau al asistenței dacă se recurge la un tratament clasic. Prin urmare, nu se pune problema de a elimina tratamentele convenţionale, ci mai degrabă de a le integra în mod adecvat în procesul vindecării.
Există în Occident o preconcepţie cu privire la terapiile cu remedii naturale, în conformitate cu care specialistul în terapii cu remedii naturale poate să intervină doar în cazul unor pacienți care au preponderent o stare bună de sănătate sau care nu prezintă decât tulburări benigne, în vreme ce situaţia în care un pacient cu adevărat bolnav ar alege să renunţe la medicina modernă pentru a se concentra doar asupra curei sale cu remedii naturale ar fi, vezi Doamne, riscantă şi periculoasă. Nici chestiunea reglementării acestui tip de terapii nu este rezolvată. Global, terapiile cu remedii naturale sunt recunoscute în ţările anglo-saxone, unde specialiștii în astfel de terapii îşi pot exercita specialitatea la fel ca şi medicii generaliști, dar ele rămân doar cu titlul de terapii admise în ţările francofone şi latine. Din această cauză, una dintre principalele probleme cu care se confruntă specialiștii în acest tip de medicină alternativă în Franţa, de exemplu, este că nu există nicio reglementare prin care ei să poată fi autorizați ca medici specialiști. Din acest motiv, ei sunt nevoiți să funcţioneze mai degrabă ca și „consilieri de sănătate“ decât ca medici adevărați, care pot să pună diagnostice.
De asemenea, o problemă este formarea relativ neuniformă a specialiștilor în terapii cu remedii naturale. Din păcate, până la ora actuală nu există studii extinse mai ales în ceea ce priveşte anumite practici. Spre exemplu, nu există studii ştiinţifice oficiale care să admită în mod real eficacitatea postului sau a hidroterapiei colonului. Fitoterapia, în general, a beneficiat de cel mai mare număr de studii, căci plantele şi uleiurile esenţiale sunt, de asemenea, utilizate în medicamentele așa-zise clasice.
Specialiștii în terapiile cu remedii naturale sunt atacaţi de medicii alopaţi şi pentru că ei nu recomandă vaccinurile şi antibioticele, ci sugerează, pe bună dreptate, utilizarea remediilor alternative, chiar şi în cazurile în care medicina alopată funcţionează, zice-se, foarte bine.
Cu toate obiecțiile aduse de reprezentanţii medicinei alopate, clasice, terapiile cu remedii naturale au înregistrat deja un veritabil progres în ultima vreme şi începe să apară o acceptare din ce în ce mai cuprinzătoare cu privire la acest subiect. În fond, orice om are dreptul de a-şi alege medicul şi terapia pe care le consideră potrivite.
Medicina alternativă, ce promovează terapiile cu remedii naturale, a fost de multe ori ținta atacurilor medicilor alopați dogmatici şi invidioși. La ora actuală, există numeroase organizaţii care reprezintă această ramură a medicinelor neconvenţionale, dintre care amintim câteva: Asociaţia naţională pentru promovarea medicinelor neconvenţionale din România (AMN), Federaţia Franceză a Şcolilor de Naturopatie (Fenahman), Federaţia Europeană de Naturopatie (FENAV), Federaţia Internaţională de Naturopathie (WNF – World Naturopathic Federation).
Nutrim totodată speranţa ca, pe viitor, în toate ţările din lume, acest tip de medicină să fie admisă oficial, în mod distinct de medicina alopată, şi ca toţi practicanții ei să se unească pentru a-și susține mai bine cauza, iar drepturile lor să fie respectate, în numele sănătăţii şi al regenerării fizice şi morale a omenirii, pe care medicina clasică, ce este bazată pe medicamente chimice toxice şi care tratează doar simptomele, iar nu boala, nu le poate asigura.
Articol preluat din Programul Taberei spirituale yoghine de vacanță Costinești 2016, publicat de Editura Shambala, tipărit de Ganesha Publishing House.

 
 
yogaesoteric 
26 mai 2017


marți, 23 mai 2017

Fascinantele mistere ale timpului şi unele dezvăluiri despre tainele călătoriei în timp

redactarea finală a textului a fost realizată de Gregorian Bivolaru
Timpul ne însoțește pretutindeni, amintindu-ne de unicitatea fiecărei clipe a trecerii noastre prin Univers. Dar ce este, oare, timpul în esența sa? Avea dreptate Einstein când spunea că timpul este relativ? Este posibilă călătoria în timp?
Timpul lui Einstein
De milenii, cei mai străluciți savanți și oameni de știință au căutat să rezolve una dintre cele mai mari enigme ale umanității: natura timpului. Este timpul energie? Are timpul un început? Va ajunge vreodată la un sfârșit? De ce se deplasează doar într-o singură direcție? Și ce este, de fapt, timpul? Albert Einstein a răsturnat toate teoriile existente atunci când, la începutul secolului al XX-lea, a demonstrat că timpul este relativ și că el depinde de mișcare și de gravitație. Teoria sa revoluționară a deschis calea către studiul găurilor negre, al găurilor de vierme și al călătoriilor în timp.
Astăzi, la început de secol XXI, majoritatea fizicienilor sunt convinși că accepția comună a timpului care se scurge ireversibil, zi de zi, este complet greșită și că, în curând, vom avea instrumentele teoretice și practice necesare descoperirii adevăratei naturi a timpului, o natură eminamente energetică, mult mai subtilă și mai complexă decât cea pe care o bănuiam.
Timpul este anonimul care ne alunecă printre degete, luând cu el întreaga noastră existenţă. Fiecare știe ce este timpul, deoarece îl simte cum trece – acesta este, probabil, cel dintâi aspect al experienței umane. La fel de adevărat este însă că această trecere este percepută diferit de către fiecare persoană. Timpul psihic nu este la fel de obiectiv ca timpul fizic. Albert Einstein spunea că „o oră ce este petrecută în compania unei fete superbe şi dezinhibate trece mult mai repede decât o oră petrecută pe scaunul unui dentist“. Poate că de aceea au apărut ceasurile – modul științific de a măsura timpul obiectiv, în afara trăirilor personale. Acum câteva sute de ani, oamenii presupuneau că timpul și spațiul sunt pur și simplu date de Dumnezeu. Sfântul Augustin a remarcat faptul că „încercarea de a defini timpul se manifestă şi prin înșiruirea unor cuvinte, ce se vor pierde apoi fără a reuși însă să contureze un portret al acestuia“.
Demonstrația lui Albert Einstein conform căreia timpul este relativ a fost un adevărat șoc și pentru comunitatea științifică, și pentru cea religioasă. Pe scurt și pe înțelesul tuturor, esența teoriei sale este că „timpul meu nu mai este același cu timpul tău, dacă ne mișcăm diferit. Dacă luăm, spre exemplu, un avion de la București la Cape Town, vom fi în contratimp cu câteva nanosecunde (nanosecunda este a miliarda parte dintr-o secundă) față de cei care au rămas pe loc.
Mai precis, durata călătoriei va fi un pic diferită dacă o măsurăm noi în avion, față de cea indicată de ceasul Aeroportului Otopeni. Deci, intervalul de timp dintre două puncte stabile nu este fix, ci depinde de contextul în care este măsurat. Deformarea energiei timpului prin mișcare se numește efect de dilatație și poate fi demonstrată ca atare folosind ceasuri atomice. Într-un faimos experiment din 1971, doi fizicieni au instalat într-un satelit care urma să se învârtă în jurul Pământului două ceasuri atomice. Ele au înregistrat apoi o diferență considerabilă de 59 de nanosecunde față de ceasurile de pe Pământ – exact aşa cum prezicea teoria lui Einstein.
Teoria lui Albert Einstein s-ar confirma într-un mod și mai convingător dacă am deține tehnologia necesară pentru a putea depăși viteza luminii (300.000 km/s) – aspect care astăzi este irealizabil, ținând de domeniul fizicii teoretice sau al SF-ului. În sfârșit, ipotetic vorbind, dacă am atinge această viteză, consecințele ar fi cel puțin ciudate: spre exemplu, am putea călători cu o rachetă timp de doi ani până la cea mai apropiată stea, urmând ca apoi să ne reîntoarcem pe Pământ, unde i-am găsi pe cei dragi mai bătrâni cu 14 ani decât i-am lăsat. Acest fenomen se numește „efectul uimitor al gemenilor“: dacă unul din doi frați gemeni ar pleca în călătorie, la înapoiere cei doi nu ar mai avea – în mod evident – aceeași vârstă.
Câțiva mari savanți și ideile lor despre timp
• Galileo Galilei (1564-1642) a fost primul om de știință care a demonstrat că timpul este un parametru-cheie în legile mișcării. Legenda spune că, în timpul unei plicticoase slujbe religioase, Galilei se juca pendulând un felinar și astfel a descoperit principiul ceasului cu pendul, în iunie 1637.
• Isaac Newton (1642-1727) și-a fondat teoria despre timp în anul 1686. A considerat că întregul Univers este aidoma unui mecanism de ceasornic și că părțile acestuia se mișcă cu o precizie matematică, stabilită de legi fixe și previzibile. Timpul lui Newton este absolut și universal, fiind același pentru toată lumea, și el nu depinde de modul în care se mișcă fiinţele umane.
• Alexander Friedman (1888-1925) a demonstrat că un Univers infinit aflat în continuă expansiune poate avea un început ce este localizat în timp – reluând astfel ideea Sfântului Augustin. Modelul matematic prin care el explica expansiunea Universului este prima teorie în care se folosește termenul de Big Bang.
• Albert Einstein (1879-1955) a revoluționat ideile lui Newton. A demonstrat că timpul este energie şi a arătat că nu este absolut și universal, ci este relativ. Astfel, timpul tău și timpul meu nu sunt la fel dacă ne mișcăm diferit, pentru că timpul se dilată prin mișcare. Einstein mai spunea că „trecutul, prezentul și viitorul sunt doar nişte iluzii.“
• Hermann Minkowski (1864 -1909) a arătat că teoria lui Einstein despre relativitatea timpului implică o legătură inexorabilă între timp ca energie și spațiu ca energie – noțiuni ce nu pot fi separate. Minkowski afirma că „de acum înainte, timpul și spațiul în sine sunt sortite să se veștejească până vor ajunge simple umbre.
• John Archibald Wheeler (1911-2008) este fizicianul care a descoperit găurile negre și a definit exact noțiunea de gaură neagră. El considera găurile negre ca fiind niște țesături nesfârşite ale timpului – ce sunt portaluri spre Eternitate. „Timpul este modalitatea prin care Natura a făcut ca fenomenele să nu se petreacă toate deodată“, spunea el.
Ambiguitatea timpului
În afară de mișcare, mai există și un alt mod de a dilata timpul – gravitația. Timpul curge cu atât mai încet, cu cât gravitația unui loc este mai mare. Acest fenomen poate fi demonstrat dacă punem ceasuri în rachete sau dacă, de exemplu, măsurăm frecvența vibrațiilor din timpul exploziei unei clădiri, atât la baza, cât și la vârful acesteia. Pe Terra, acest efect este minuscul, dar dacă ne-am apropia de o gaură neagră, timpul ar deveni atunci din ce în ce mai greoi, până când, la intrarea în aceasta, ar îngheța – ca să spunem aşa – cu totul. Se pare că în interiorul unei găuri negre se află punctul cel fără întoarcere, Eternitatea, Dumnezeu, timpul cel fără de timp și spațiul cel fără de spațiu.
Altă ambiguitate este aceea că, din moment ce timpul este diferit pentru observatori diferiți, noțiunile de „acum“ sau de „prezent universal“ nu mai au niciun sens. În viața de zi cu zi, noi împărțim timpul în trecut, prezent și viitor, dar acestea sunt doar niște etichete menite să ne pună ordine în viață. Din punctul de vedere al fizicii moderne, în loc să spunem că „doar timpul prezent este real, pentru că el se desfășoară acum“, mult mai corect ar fi să ne gândim la toate evenimentele din trecut și viitor ca și cum ele s-ar petrece chiar acum.
Rămâne un mister, dacă admitem că fizicienii au dreptate, de ce percepem timpul ca pe o energie subtilă ce trece clipă de clipă. Filosofii și fizicienii cercetează de milenii dacă scurgerea timpului este un efect fizic sau o iluzie. Ceea ce se știe sigur este că, în fizică, nu există deocamdată nimic care să corespundă unui flux sau unei mișcări a energiei timpului. Sunt unii care ar putea spune că, deși conceptele de trecut și viitor nu au un sens universal, cu siguranță există o distincție în timp între direcția spre trecut și direcția spre viitor. Ei ar argumenta că suntem totuși înconjurați de procese care au o direcție în timp: oamenii îmbătrânesc, focul se aprinde, arde, apoi se stinge. Însă acestora fizicienii le pot răspunde că la mijloc se află o lege fundamentală a Naturii – căldura părăsește obiectele calde și intră în cele reci atunci când ele se află în contact. Astfel, când punem mai multe cubulețe de gheață într-un pahar cu ceai, nu ne așteptăm ca lichidul să înceapă să clocotească. Întregul Univers pare a fi supus unei degradări termice continue și ireversibile: toate sursele sale de energie – asemenea stelelor – se consumă și apoi mor. Toate procesele din Cosmos se hrănesc din resturile de energie ale Big Bang-ului, până când această energie va fi epuizată în întregime, moment în care Universul va muri. Dacă acceptăm această teorie – tributară cosmologiei clasice a Big Bang-ului – atunci putem spune că moartea termică a Universului va însemna totodată și moartea spațiului și a timpului.
Cam toate fenomenele care au un început şi care nu se menţin mereu în momentul începutului ajung apoi la un sfârșit. Dacă timpul s-a născut odată cu Big Bang-ul, neexistând un înainte, dacă credem, asemenea Sfântului Augustin, că „lumea a fost făcută să existe cu timp, nu în timp“, atunci este logic ca timpul să se termine la un moment dat. Această teorie are însă, și în fizică, și în filosofie, numeroase critici și alternative ce sunt speculaţii.
Bizarerii uluitoare ale timpului
Viteza de deplasare a celor mai puternice radiații cosmice este atât de mare, încât acestea străbat întreaga Cale Lactee în mai puțin de 15 minute.
În anul 1972, fizicianul american Bruce Partridge a încercat să detecteze unde radio venite din viitor, folosind o antenă-prototip amplasată în vârful unui munte, pe care a îndreptat-o spre spațiul intergalactic. Antena sa nu a recepționat însă nimic.
Dacă am fi închiși într-o cutie perfect vidată și impenetrabilă, am muri în cel mult cinci minute, prin asfixiere. Conform fizicii cuantice, mișcarea aleatorie a moleculelor care ne compun ar putea face ca, peste un număr de ani, ce se scrie ca un 1 urmat de 1 milion ori 1 miliard ori 1 miliard de zerouri, să fim recompuși în starea biomoleculară pe care o aveam înaintea morții și chiar să înviem pur și simplu!
Poate fi credibil faptul că Universul în care trăim s-a format la început dintr-o rază cuantică, a cărei durată a reprezentat doar 1x10-80 - a parte dintr-o secundă?
5 întrebări urmate de tot atâtea răspunsuri referitoare la timp
1. Are timpul un început? 
Ce se petrecea înainte să apară timpul? A întreba ce a fost înainte de apariția timpului este similar cu a întreba cam cât de la nord este situat Polul Nord. Stephen Hawking remarca: „Polul Nord marchează cea mai îndepărtată limită geografică a Pământului, dar Pământul nu se termină practic acolo.“ În același mod, timpul poate avea o limită extremă, Big Bang-ul. Teoria cosmologică a Big Bang-ului a oferit un răspuns despre cum s-au zămislit spațiul și timpul. Ultimele teorii din fizică susțin însă că timpul nu ar avea început sau sfârșit, întrucât Universul s-ar afla într-o eternă mișcare de extindere sau dilatare și restrângere ori contracție.
2. Putem, oare, întoarce timpul înapoi? 
Mulţi scriitori de literatură SF au sugerat că săgeata timpului poate fi aruncată și înspre trecut, și înspre viitor. Științific vorbind însă, în lumina celor mai noi teorii din fizică, reversibilitatea curgerii timpului ar fi posibilă doar dacă Universul s-ar extinde la maximum, adică la nesfârşit, şi apoi ar începe, brusc, să se contracte. În acest caz, ne-am confrunta cu următoarele consecinţe: apa ar curge în sus, oamenii ar putea întineri, iar stelele ar absorbi toată căldura şi lumina. Existenţa ar putea avea sens invers, iar oamenii ar fi instabili din punct de vedere mental. Practic, ar fi tot lumea noastră, numai că fenomenele s-ar putea petrece pe dos. Până acum, orice demers de a descrie din punct de vedere fizic un model al timpului care curge invers în cadrul Universului a eşuat.
3. Este posibilă întoarcerea în timp cu o viteză mai mare decât aceea a luminii? Teoretic, dar şi practic, dacă am putea depăşi bariera luminii, am putea apoi să ne întoarcem în trecut. 
Conform Teoriei relativității, dacă am încerca să accelerăm un corp cu viteza luminii, acesta ar deveni atunci foarte greu. În masa lui ar intra din ce în ce mai multă energie, în timp ce energia ce este necesară pentru creşterea vitezei ar scădea cantitativ. 
Ar fi nevoie – în Lumea Fizică – de o cantitate uriaşă de energie pentru a atinge viteza luminii, ceea ce actualmente este imposibil.
4. Există ceva care se poate deplasa mai repede decât lumina? Teoria relativităţii nu exclude posibilitatea unei călătorii cu viteze ce sunt cu mult superioare celei a luminii. Fizicienii au descoperit tahionii – particule extraordinare care pot circula în timp mult mai repede decât lumina. Ei ar putea fi chiar folosiţi pentru a călători în trecut. Gândul se deplasează şi circulă cu o viteză mult superioară vitezei luminii, iar aceasta explică posibilitatea împlinirii profeţiilor, dar şi a cunoaşterii cu anticipaţie a viitorului, un exemplu edificator de acest gen fiind textul Apocalipsei.
5.Există timpul în realitate? 
Spaţiul şi timpul sunt noţiuni de bază ale fizicii, iar ca realități, ele sunt fiecare energii subtile distincte. 
Multe teorii explică fenomene şi dau formule plecând de la aceste noţiuni. Spaţiul şi timpul ca energii sunt miezul multor structuri. Dar ce sunt ele cu adevărat nu ştie – practic – nimeni, cu excepţia celor iniţiaţi.
Unitățile de măsurare a timpului
Attosecunda este a miliarda parte dintr-o miliardime de secundă. O attosecundă reprezintă cel mai scurt interval de timp care are un nume. O mişcare oarecare din interiorul atomului durează o attosecundă, acest fapt fiind observat de către cercetătorii de la Universitatea Tehnică din Viena în cadrul unui experiment cu raze laser.
Picosecunda este a mia parte dintr-o miliardime de secundă. În apă (H2O), legătura dintre atomii de hidrogen se rupe şi se reface la interval de câteva picosecunde.
Microsecunda este a milioana parte dintr-o secundă. După ce fitilul dinamitei a ars, sunt suficiente 24 de microsecunde pentru că aceasta să explodeze. Un liliac poate percepe ecourile ce apar la un interval de doar două microsecunde.
Secunda. O pulsație a inimii unui om durează în jur de o secundă. Ritmul bătăilor inimii este diferit la fiecare persoană, dar în mod normal au loc între 50 şi 100 de bătăi pe minut.
Ora. În medie, o persoană consumă într-o oră aproximativ 350.000 jouli de energie. În biologie, cea mai rapidă reproducere a celulelor prin diviziune durează o oră.
Ziua. Timpul aproximativ în care Pământul se învârtește o dată în jurul axei sale. Mai precis, mişcarea de rotaţie durează 23 de ore, 56 de minute şi 4 secunde.
Cum să construim maşina timpului?
Călătoria în timp este unul dintre cele mai vechi şi mai dragi visuri ale scriitorilor de literatură de anticipaţie. Poate fi el împlinit? Dacă ne raportăm doar la Teoria relativității, constatăm că nu există motive întemeiate care să împiedice, câtuşi de puţin, acest fenomen; concretizarea lui ar însemna rezolvarea practică a nenumărate probleme, cea mai uimitoare dintre acestea fiind construirea unei maşini a timpului.
La începutul anilor ʼ80 a fost lansată ideea călătoriei în timp printr-o gaură de vierme. Gaura de vierme este o structură spațio-temporală ipotetică, reprezentată sub forma unui tunel lung care face legătura între două puncte îndepărtate ce există în spațiu-timp. Ea ar fi o zonă cu o gravitație intensă, asemănătoare unei găuri negre; dar, în timp ce gaura neagră nu pare să aibă o ieşire, gaura de vierme are atât o intrare, cât şi o ieşire. În limbajul SF, o gaură de vierme este o mare scurtătură între două puncte din spațiu-timp. Obiectele care trec apoi prin ea pot fi proiectate în trecut sau chiar în viitor. Unii fizicieni cred că găuri de vierme de dimensiuni colosale apar la fiecare Big Bang, deci se consideră că ele se află undeva în Cosmos. Alţii consideră că găurile de vierme ar trebui căutate chiar şi în micro-lumea cuantică. Unii ingineri şi fizicieni cu idei mai nonconformiste au cochetat, la nivel teoretic, cu ideea construirii unei găuri de vierme, în care s-ar putea deplasa o maşină a timpului. Vă prezentăm, pe scurt, demersul lor, lansând cititorilor provocarea de a construi, de ce nu, pornind de la o idee genială, o mașină a timpului.
1. COLIZIUNEA 
Primul pas în construirea unei găuri de vierme ar putea începe nu în Cosmos, ci într-un mediu controlat (laborator), în interiorul unui accelerator de particule numit collider. Aceasta pentru că, dacă am încerca să creăm o gaură de vierme în spaţiu, ar trebui să facem o tăietură în spațiu-timp, fapt ce ar duce la eliberarea unor energii colosale, având drept consecinţă distrugerea naturii înconjurătoare sau formarea de găuri negre. De aceea, cea mai bună idee ar fi manipularea particulelor la o scară cât mai mică, iar aceasta ar urma să intre în sarcina collider-ului.
Collider-ul recreează condiţiile care existau la câteva microsecunde după Big Bang, atunci când temperatura era de 10 miliarde de miliarde de grade Celsius. El facilitează ciocnirea a două nuclee de uraniu cu o viteză enormă. Șocul impactului amestecă nucleele, dând naştere unui corp amorf, compus din constituenţi de bază: quarci şi gluoni (quarcul este particula de bază care formează particulele elementare, iar gluonul este particula ipotetică, neutră, fără masă, care ajută, alături de quarci, la formarea celorlalte particule). Primul collider din lume a fost construit în anul 2002, în laboratorul CERN din Elveţia.
2. IMPLOZIA 
Corpul amorf format din quarci şi gluoni este pus într-un shaker, care îl amestecă într-un câmp de o intensitate de 1038 amperi. Pentru a crea această intensitate, shaker-ul trebuie să fie o încăpere perfect vidată, securizată, ai cărei pereţi este necesar să fie formați din câmpuri magnetice. În interiorul său se introduce corpul amorf, apoi se dezvoltă o energie echivalentă cu cea obţinută prin detonarea a 20 de bombe termonucleare. În acel moment, câmpurile magnetice se comprimă şi strivesc corpul amorf. Teoretic, după ce are loc explozia, la o scară incredibil de mică, spaţiul respectiv se transformă într-o agitaţie clocotitoare, numită de fizicieni spumă de spațiu-timp.
Aici se formează şi dispar în permanenţă găuri de vierme temporare. Pentru a captura una dintre ele, este necesar să se injecteze, prin implozie, un puls energetic echivalent cu 1019 jouli. Dacă atunci implozia funcţionează, corpul amorf agitat livrează un impuls spre o gaură de vierme temporară, luând-o în posesie şi stabilizând-o apoi îndeajuns pentru pasul următor.
3. MĂRIREA 
Pentru a trimite un călător în timp printr-o gaură de vierme, aceasta ar trebui să fie, în mod evident, de cel puţin câţiva metri lăţime, deci gaura de vierme microscopică trebuie să fie mărită. Mărirea necesită folosirea unui câmp antigravitaţional, care atunci scoate gaura de vierme din spuma spațiu-timp. Pentru a genera apoi un efect de antigravitaţie, se poate injecta în gaura de vierme energie negativă, dar procurarea acesteia nu este uşoară. O energie laser de foarte mare intensitate ar putea să lanseze impulsuri scurte, graţie cărora s-ar produce atât energie negativă, cât şi pozitivă.
Pentru a se capta doar energia negativă, se vor folosi oglinzi rotative, care o vor direcţiona spre gura găurii de vierme. Odată ce mărirea va fi realizată prin efectul antigravitaţional, însăşi natura spaţială a găurii de vierme va genera un efect de antigravitaţie îndeajuns de puternic pentru a stabiliza apoi definitiv mărimea găurii.
4. DIFERENŢIEREA 
Pasul final constă în transformarea adecvată a găurii de vierme într-o maşină a timpului. Acest proces necesită manipularea efectivă a unei guri a găurii de vierme, în timp ce cealaltă rămâne stabilă. Procesul implică stoparea creşterii atunci când gaura de vierme este încă de mărime subatomică. Apoi se injectează o forţă electrică adecvată ce permite mutarea gurilor, prin folosirea câmpurilor electrice şi magnetice. Una dintre guri poate fi atunci rotită în jurul unui tub circular, într-un accelerator de particule ce este special adaptat.
Efectul de dilatare a energiei timpului va genera apariţia unei diferenţe permanente de timp între cele două guri. Acest pas ar putea însă dura ani, dar, în momentul realizării lui, gaura de vierme ar putea fi manipulată din nou prin intermediul pasului 3, astfel încât ea să crească până la dimensiunile care ar permite intrarea în interiorul ei a unui călător în timp. În momentul de faţă însă, cel puțin în mod oficial, nu există deocamdată tehnologia necesară (pe planeta Pământ), decât pentru realizarea pasului 1.
Alte moduri, alternative, de a construi maşini ale timpului
În afară de găurile de vierme, au mai fost studiate alte două tipuri de maşini ale timpului. În anul 1937, matematicianul van Stockhum a demonstrat teoretic că, dacă un cilindru de dimensiuni gigantice s-ar învârti în jurul axei sale, el ar răsuci atunci spațiu-timpul întocmai ca într-un vortex, permiţând astfel aparatului spațio-temporal ce navighează în acel cilindru să se întoarcă în trecut (vortex – mişcare circulară care face apoi să apară vid în centrul cercului pe care îl trasează şi după aceea atrage către acest vid corpurile cu care intră în acţiune).
O altă metodă implică așa-zisele corzi cosmice. Aceste legături subțiri ce sunt alcătuite din energie se presupune că sunt un fel de urme îndepărtate ale Big Bang-ului. Ele ar avea o greutate enormă şi ar produce efecte gravitaţionale foarte puternice. Matematicianul american J. Richard Gott al III-lea a făcut următorul calcul: o pereche de corzi cosmice drepte mişcându-se însă una lângă cealaltă cu o viteză foarte mare, pe nişte traiectorii paralele, ar permite apariţia unor scurte salturi în timp. Un astronaut care „înfășoară“ corzile pe o traiectorie ce a fost în prealabil selectată, s-ar putea apoi întoarce în timp. Calculul lui Gott este însă considerat idealist, întrucât aceasta presupune că respectivele corzi au o lungime infinită şi sunt perfect drepte.
Călătoria ce se realizează în viitor
Într-un anumit sens, fiecare dintre noi călătorim în viitor – dar secundă cu secundă, pe măsură ce trece timpul. Teoria relativității ne spune însă că am putea ajunge mult mai repede într-un anumit moment din viitor, dacă am reuşi să călătorim cu viteza luminii. De exemplu, dacă am dispune de un aparat care ar atinge 300.000 km/s, am putea ajunge în anul 3000 într-un singur an. Teoretic este posibil, practic este încă imposibil. Totuşi să nu pierdem din vedere că, prin intermediul energiei teribile a gândului şi prin punerea consecventă în practică a unor metode milenare, yoghinii avansaţi, maeştrii tantrici, dar şi cei iniţiaţi au dovedit adeseori că aceasta este cu putinţă. Profeţiile ce s-au făcut privind viitorul sunt deja o dovadă concludentă şi uimitoare.
Călătoria în trecut
Gândul într-un anume fel focalizat şi direcţionat este deja o maşină a timpului care se află oricând la dispoziţia fiecăruia dintre noi, iar ea ne transportă zilnic în trecut, prin intermediul amintirilor. Totuşi, călătoria efectuată în trecut este diferită de cea în viitor şi ea pare mult mai greu de realizat. Pentru a reuşi, ar fi necesar să facem un salt în spațiu-timp, iar apoi ar trebui să ştim să ţinem sub control şi chiar să exploatăm bizarele deformări ale gravitaţiei.
Dilemele şi interdicțiile timpului
Chiar dacă nimic din teoria lui Einstein nu interzice călătoria în trecut, oamenii de ştiinţă obtuzi, materialişti şi sceptici resping cu vehemenţă ideea ca fiind prea ciudată sau chiar paradoxală. Ce s-ar putea petrece cu un călător care s-ar întoarce în timp şi și-ar omorî mama la momentul când ea este încă doar un copil? Cu siguranţă, atunci el nu s-ar mai fi născut, deci nu ar fi putut comite crima. Pentru a rezolva această dilemă, Stephen Hawking a propus o aşa-zisă „conjectură de protecţie a cronologiei“ ce interzice, în viziunea sa, întoarcerea în timp. Aceasta împiedică, spune el, o gaură de vierme şi orice alt dispozitiv să fie transformate într-o maşină a timpului. Altă interdicție ce provine din fizica cuantică se bazează pe principiul incertitudinii al lui Heisenberg şi se aplică domeniului subatomic.
Pe de o parte, se spune că energia fluctuează imprevizibil chiar şi în spaţiul liber; nimic nu poate opri aceste fluctuaţii, întrucât aşa este alcătuită textura spațiu-timpului în care trăim.
De aceea, pentru o călătorie în timp – în eventualitatea în care am avea deja la dispoziţie o maşină a timpului – am „împrumuta“ practic energie gratuit, păcălind astfel Natura. Ea ne-ar permite acest împrumut, atâta timp cât energia ar fi returnată rapid. Conform principiului incertitudinii, cu cât ar fi mai mare cantitatea de energie de care am avea nevoie, cu atât durata împrumutului respectiv ar fi mai scurtă.
 
O maşină a timpului ar transforma energia ce este împrumutată într-un real salt în timp. Însă, dacă respectiva maşină nu s-ar întoarce aproape instantaneu înapoi, energia cuantică lipsă ar genera câmpuri gravitaţionale masive care ar distruge gaura de vierme ce este folosită. Din perspectiva principiului incertitudinii al lui Heisenberg, am putea folosi o maşină a timpului, dar am rămâne pentru veşnicie captivi în spațiu-timpul destinației ce a fost aleasă.
Cercetările profesorului Kip Thorne, de la Institutul de Tehnologie din California, lasă deschis răspunsul la întrebarea dacă fluctuaţiile energiei ar putea distruge gaura de vierme şi deci inclusiv maşina timpului. OZN-urile extratereştrilor reuşesc în mod evident aceasta.
Poate că o viitoare teorie completă a gravitaţiei, din perspectiva cuantică, ne va lămuri acest aspect – deşi fizica cuantică nu se împacă prea bine cu gravitația. Cele mai faimoase teorii cuantice care au tangență cu gravitația, teoria M (unificarea tuturor forţelor şi particulelor Naturii într-o schemă matematică) şi teoria corzilor (Universul este format din lanţuri de energie şi fâşii de energii) nu au avut multe de spus cu privire la călătoria în timp. Nu toţi fizicienii sunt adepţi ai paradoxurilor călătoriei în timp, iar cei sceptici resping aceasta.
David Deutsch, de la Universitatea din Oxford, crede că, dimpotrivă, fizica cuantică vine chiar în ajutor. Incertitudinea din principiul lui Heisenberg se datorează faptului că nu se poate şti cu siguranță ce se va petrece în momentul următor, căci, în realitate, numai Dumnezeu ştie în permanenţă aceasta. Un mod prin care se poate elimina nesiguranța este vizualizarea creatoare, genială a unui ansamblu de realităţi contradictorii, fiecare reprezentând un posibil viitor atomic. Deutsch propune ipoteza a două universuri paralele. Într-unul dintre ele, atomii se mişcă spre dreapta, în celălalt – spre stânga.
Din perspectiva cuantică, ambele universuri sunt reale, întrucât în perspectiva fizicii cuantice există un număr considerabil de realităţi paralele. În cazul în care călătoria în timp ar fi posibilă, incertitudinea atomică ar putea fi amplificată la dimensiuni individuale, aşa încât un călător în timp să nu aibă un singur trecut, ci o multitudine. El ar putea să-şi omoare mama în istoria unei lumi, lăsând-o totuşi în viaţă în universul din care a plecat. Doar câţiva savanţi cred că Teoria relativității este adevărată în raport cu timpul şi cu gravitația.
Alte teorii alternative ale gravitaţiei evidenţiază îndepărtări de la Teoria relativității, ele putând fi confirmate în laborator, în viitorul apropiat, prin următoarea generaţie de acceleratoare de particule. Acceleratorul Large Hadron Collider, de la laboratorul CERN de lângă Geneva, poate deja accelera protoni şi antiprotoni cu o energie nemaiîntâlnită. Se presupune că, în câţiva ani, aceste coliziuni cu viteze foarte mari vor putea crea găuri negre microscopice şi, în cele din urmă, vor putea face să apară găuri de vierme.
Chiar dacă mărirea acestor găuri de vierme nu va fi deocamdată posibilă, se va încerca trimiterea prin ele a unor particule fie în viitor, fie în trecut. În funcţie de rezultatul acestui experiment, călătoria în timp va fi, în sfârşit, confirmată sau infirmată.
Scurtă istorie a ideilor referitoare la călătoriile în timp
1895. H. G. Wells scrie romanul Maşina timpului, punctul de plecare al literaturii SF moderne.
1905. Albert Einstein publică prima sa lucrare despre Teoria relativității, demonstrând că, în unele condiţii, curgerea timpului poate fi încetinită.
1915. Einstein îşi completează teoria, arătând că şi gravitația exercită o influenţă ce face ca timpul să se dilate.
1937. Van Stockhum apelează la Teoria relativității pentru a demonstra că, folosindu-ne de câmpul gravitaţional al unui cilindru gigantic, am putea inventa maşina timpului.
1949. Kurt Gödel lansează ideea că, dacă întregul Univers s-ar învârti, întoarcerea în timp ar fi posibilă.
1957. John Archibald Wheeler scrie despre o conjectură referitoare la existenţa găurilor de vierme, dar nimeni nu îl ia în serios.
1968. Wheeler inventează termenul de gaură neagră: „porţiune goală a spaţiului şi a timpului unde câmpul gravitaţional este atât de intens, încât orice traiectorie a razelor luminoase este deviată“.
1986. Carl Sagan publică romanul Contact, în care o gaură de vierme este folosită pe post de maşină a timpului.
1988. După ce citeşte romanul Contact, Kip Thorne cercetează la modul cel mai serios ideea lui Sagan şi confirmă că scriitorul chiar a intuit adevărul.
1990. Stephen Hawking intervine împotriva călătoriei libere în timp, publicând lucrarea Protecţia cronologiei.

Articol preluat din Programul Taberei spirituale yoghine de vacanță Costinești 2016, volumul 2, publicat de Editura Shambala, tipărit de Ganesha Publishing House.
 yogaesoteric
24 mai 2017